Dacii foloseau tehnici bioenergetice proprii pentru vindecare, similare cu cele folosite în Orientul îndepărtat.
Am întâlnit într-o carte opinia unui doctor terapeut biolog din Bucureşti, care avea şi preocupări în cercetarea aspectelor terapeutice ţărăneşti autohtone. Citez din acea carte:
“Oamenii care au locuit teritoriul ţării noastre, din cele mai vechi timpuri, respectiv încă din neolitic, au descoperit şi folosit pentru diverse afecţiuni, pe lângă alte metode (cu o largă dezvoltare, ca fitoterapia) şi unele tehnici bioenergetice care dovedindu-se eficiente, au devenit proprii, împământenite ulterior începând din neolitic, epoca bronzului şi a fierului. Unele dintre aceste tehnici şi metode (ritualuri însoţite de fumigaţii, incantaţii magice) similare cu cele din medicină extrem orientală, au ajuns până în zilele noastre, păstrându-se mai ales la sate şi îndeosebi în creierul munţilor. Ele reprezintă vestigii valoroase pentru un tezaur terapeutic naţional, extrem de preţios, foarte puţin studiat sub aspect ştiinţific, teoretic şi practic, în parte pe cale de dispariţie.
Astfel între aceste tehnici, unele similare celor de acupunctură, se remarcă sângerarea realizată prin incizii cu un obiect ascuţit, sterilizat la flacără. Aceste incizii se practicau la urechi de pildă, deci ar fi o variantă străveche de auriculo-terapie sau sub limbă în caz de icter sau pentru hepatită pe locuri corespunzătoare punctelor de acupunctură folosite curent pentru aceste afecţiuni. Asemenea practici au fost efectuate în Muntenia şi Dobrogea. Rezultatele se semnalează ca fiind rapide ca efect şi de lungă durată (după relatările unor bolnavi trataţi). Ceea ce este important de semnalat, procedeul nu necesită repetiţii, el practicandu-se o singură dată şi maximum de nouă ori, fiind urmat de ingerarea unor băuturi sau mâncăruri recomandate în acest scop. Ca efecte, aceste procedee par superioare tratamentelor actuale.
În Bucovina şi Moldova în cazuri de lipotimie, gastralgie, vărsături, crampe abdominale, greţuri şi disconfort, unele din simptomele amintite, după mese mai copioase, se aplică o presopunctură, mai bine zis un masaj energetic cu o stimulare forţe, procedeu asemănător celor din tehnică japoneză de reanimare Koatsu a manevrelor folosite în metodă tradiţională extrem-orientală Do-In. Aceste masaje se efectuează pe antebraţ de la articulaţia pumnului cam 10-15 cm. În sus pe radius-cubitus cu oţet până aproape de durere şi până la descongestionarea unor zone de plenitudine, „gâlme“, aflate pe meridianele de acupunctură Intestin Subţire (pe cubitus), Intestin Gros (pe radius). Aceste zone sunt folosite înainte de practicarea masajului pentru diagnosticarea bioenergetică empirică, în vederea masajului corespunzător, ele fiind situate pe laturile mâinii precum s-a amintit: pe zona mediană a părții posterioare (interne) şi anterioare (externe) a antebraţului, se aplică acelaşi procedeu de masaj dar cu o intensitate redusă pentru „liniştire”. Aceste trasee de masaj (masate) corespund meridianului Trei Focare (corespunzător traseului anterior antebraţului) şi respectiv Vase (partea posterioară antebraţului), meridiane folosite de altfel, în tratamentul acupunctural modern al afecţiunilor amintite. Procedeul se încheie la cap, cu masajul tâmplelor, a frunţii şi sub cloasonul nazal, ce se masează uşor cu oţet favorizând mirosul acestuia. Vedem deci că, concomitent cu acest masaj se foloseşte şi aromaterapia pentru stimulare şi echilibrare.
Asemănător tratamentului tradiţional străvechi chinez cu coarne (de vită, ca ventuze) din zona Buzăului şi a Vrancei, unele persoane practicau ventuze pe locuri sângerânde prin incizie în zone cu congestii, îndeosebi pe spate. Această metodă se aplică în afecţiuni acute cauzate îndeosebi de acţiuni nocive ale agenţilor externi: frig, căldură, umezeală, vânt.
În general nu este vorba de preluări de informaţii din tehnici tradiţionale extrem orientale, dat fiind şi dificultatea enormă de comunicare din timpurile străvechi între zone foarte îndepărtate, ci de dezvoltare în paralel a unor metode şi tehnici proprii, autohtone, corespunzătoare structurii psiho-fizice şi specialităţii populaţiilor de pe teritoriul ţării noastre. Aceste tehnici şi metode s-au transmis de-a lungul timpului constituind un specific al medicinii populare autohtone, reprezentând vestigii, dovezi concrete ale practicării lor în trecutul preistoric şi continuat în contemporaneitate (auriculopunctura, somatoacupunctura).