Cu fiecare an ce trece, apar tot felul de descoperiri care zguduie în mod puternic, eșafondul politico-istoric oficial, astfel încât ele nu sunt luate în seamă de majoritatea istoricilor și academicienilor. Dacă le-ar lua in seamă, ar însemna să recunoască că au minţit în toată pledoaria lor cu privire la istoria României.
Descoperiri stranii în Munţii Neamţului
Munţii Neamţului s-au remarcat, secole la rând, prin frumuseţea de neeglat a locurilor şi prin bogăţia tradiţiilor populare. Dincolo de acestea însă, aceiaşi munţi s-au dovedit, ceva mai recent, a fi încărcaţi de taine pe cât de uluitoare, pe atât de greu de elucidat. Descoperirile făcute de un profesor din partea locului, au avut darul să stârnească mari controverse în rândul istoricilor şi să aducă zona în centrul atenţiei, transformând-o într-un ţinut al misterelor de nepătruns. Printre altele, aici au fost găsite tăbliţe din lut, imprimate cu pictograme care ar putea constitui forme ale celor mai vechi screri din lume, precum şi două structure ciudate din piatră, una semănând izbitor cu un OZN, iar cealaltă aducând, la fel de izbitor, cu celebrul Sfinx din Munţii Bucegi.
Tăbliţe scrise, vechi de 7.500 de ani
Dumitru Ioniţă este doctor în istorie, filosofie şi drept internaţional. Locuieşte în comuna nemţeană Farcașa şi este profesor de ştiinţe socio-umane, la liceul din Borca. Este autorul a nu mai puţin de 220 de studii şi articole istorice, toate apreciate la nivel naţional şi nu numai. Şi-a dedicat viaţa descoperirii de comori arheologice şi de-a lugul carierei sale de până acum, a scos la lumina peste 2.000 de piese, inestimabile valoric. În palmaresul descoperirilor sale – unele din ele strânse într-o colecţie personală unicat – sunt incluse sceptrul voievodal ceremonial al lui Ștefan cel Mare, sigiliul din aur al lui Cuza, icoana lui Daniil Sihastru, paftalele lui Petru Rareş, un pumnal al domnitorului Constantin Brâncoveanu, o halebardă de ceremonial a lui Ioan Vodă cel Viteaz şi harta de la 1590 a cartografului Abraham Ortelius, în care Dacia apare pentru prim a oară trecută pe globul pământesc.
Pentru activitatea ştiinţifică, arheologică şi publicistică, Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară i-a conferit profesorului Ioniţă un „Hrisov al recunoştinţei”, distincție cu care foarte puţine persoane din România se pot lauda. În ultima perioada de timp, profesorul Dumitru Ioniţă şi-a concentrat cercetările în arealul locurilor sale de baştină, convins fiind că acestea ascund comori istorice care aşteaptă să fie scoase la lumină.
Convingerea sa a început să fie conturată în momentul în care, pe raza localității Farcașa, a descoperit o conductă medievală de aducțiune a apei, construită din olane de ceramică, cea mai lungă de a cest tip din ţară. Nu după mult timp, în situl arheologic pe care l-a deschis la poalele Masivului Ceahlău, în punctul denumit Vadu Rău, profesorul a găsit 120 de tăbliţe din lut ars, incripţionate cu simboluri protoliterate – imagini reprezentând forme primitive de scriere, din perioada neolitică. Tăbliţele protoliterate descoperite de profesorul Ioniţă s-au dovedit a data din perioada anilor 5.500 înainte de Hristos şi sunt identice, ca formă şi mod de exprimare, cu cele din anticul Sumer şi din Insula Paştelui.
Deosebirea este însă aceea că tăbliţele sumeriene, considerate actualmente a constitui prima formă de scriere din istoria omenirii, sunt cu cel puţin 1.000 de ani mai noi decât cele descoperite la poalele Ceahlăului! „Acest lucru dovedeşte, în mod indiscutabil, că primele scrieri din lume au apărut aici, pe plaiurile noastre şi nu în altă parte a globului pământesc”, a afirmat profesorul Ioniţă. El a mai spus că va face toate demersurile pentru a ni se recunoaşte acest lucru pe plan internaţional.
OZN-ul din 90 de plăcuțe din piatră
În acelaşi sit arheologic deschis la Vadu Rău, profesorul Dumitru Ioniţă avea să mai facă o descoperire pe cât de uluitoare, pe atât de misterioasă. La doar un metru şi jumătate sub pământ, el a găsit o ciudată structură din piatră, semănând izbitor cu un OZN. Uimitor este faptul că obiectul, având greutatea de 12 kilograme, înălţimea de 14 centimetri şi circumferinţa de aproape un metru, nu este o creaţie întâmplătoare a naturii, ci – cât se poate de evident – un produs construit în mod inteligent. OZN-ul din Ceahlău este compus din nu mai puţin de 90 de plăcute din piatră, îmbinate între ele cu un material liant care, studiat fiind, s-a dovedit a fi cu desăvârşire necunoscut.
„Nu este ciment, nici argilă şi nici vreun alt adeziv cunoscut şi folosit de-a lungul istoriei, până azi. Probabil că respectivul liant, de o duritate extremă, nici nu are corespondent pe Terra”, a spus profesorul Ioniţă. La o primă examinare, straniul obiect a fost datat cu o vechime estimativă de cel puţin 2.000 de ani. Cât despre scopul în care a fost construit, părerile sunt, deocamdată împărţite şi se limitează doar la presupuneri. Unii cred că ciudatul OZN avea rol de obiect de cult, în cadrul diferitor ritualuri religioase. Alţii sunt de părere că ciudăţenia este o reproducere, la scară redusă, a unui obiect venit din Cosmos. Adevărul va fi elucidat numai dacă specialiştii vor reuşi să stabilească cu exactitate atât provenienţa şi menirea obiectului descoperit, cât şi compoziţia adezivului necunoscut. Până atunci, totul este sortit să rămână doar la stadiul de mister.
Fratele mai mic al Sfinxului din Bucegi
La puţină vreme după descoperirea OZN-ului din piatră, profesorul Dumitru Ioniţă avea să găsească, în perimetrul aceluiaşi sit arheologic, un alt obiect la fel de misterios. De data aceasta era vorba de o structură care semănă pregnant cu profilul celebrului Sfinx din Masivul Bucegi. Obiectul, cu o greutate de 2,5 kilograme şi (în mod ciudat) cu exact aceeaşi înălţime de 14 centimetri, că şi OZN-ul descoperit anterior, s-a dovedit a fi la rândul lui, o creaţie produsă în mod conştient. Sfinxul miniatural descoperit pe Ceahlău este aşezat pe un mic piedestal din piatră, metoda şi materialul de îmbinare rămâne deocamdată, la fel ca şi în cazul OZN-ului, cu desăvârşire necunoscut.
Conform primelor concluzii care s-au tras după descoperirea făcută, obiectul ar avea o vechime oarecum egală cu cea a OZN-ului pietrificat, adică de aproximativ 2.000 de ani, iar menirea sa iniţială a fost, cel mai probabil, de folosire ca obiect de cult. Asemănarea sa izbitoare cu Sfinxul din Bucegi este însă de natură să întărească o ipoteza care ani la rând, a rămas doar la stadiul de simplă presupunere: aceea că şi binecunoscutul Sfinx, la rândul lui, nu a fost modelat de forţele naturii, ci a fost sculptat în mod conştient, cu scopuri încă necunoscute, servind mai apoi drept model pentru unele copii în miniatură, făcute de civilizaţiile existente cu mii de ani în urmă, pe teritoriul ţării noastre.
Dumitru Ioniţă este sigur că în România mai există şi alte reproduceri ale Sfinxului, nedescoperite, după cum este încredinţat că în situl arheologic de la poalele Ceahlăului mai sunt încă multe comori arheologice, care aşteaptă să fie scoase la lumina. „Situl de la Vadu Rău, deschis în octombrie 2009, a scos la iveală un sanctuar megalitic ce are corespondent cu cel de la Stonehenge, Anglia. Descoperirile făcute una după altă, în acelaşi perimetru, nu pot fi doar simple coincidențe. Să nu uităm că Ceahlăul era considerat, cu mii de ani în urmă, munte sfânt şi sălaş al celui mai mare zeu dintre zei, Zamolxis. Poate că civilizaţiile de atunci, umane sau – de ce nu? – extraterestre, ne-au lăsat mesaje pe care noi, acum, trebuie să le descifrăm”, a conchis profesorul Ioniţă.”
Mai multe aflăm de pe site-ul AdevaruldespreDaci.ro:
„În cursul lunii mai 2009, o viitură a râului Bistriţa, produsă în zona localităţii nemţene Farcașa, avea să scoată la iveală un foarte posibil atelier neolitic de confecţionare a unor tăbliţe inscripţionate, foarte asemănătoare cu celebrele tăbliţe de la Tărtăria. Ele s-au adăugat celorlalte artefacte care au fost descoperite de către inimosul prof. dr. în istorie Dumitru Ioniţă, în punctul numit Vadu Rău, din localitatea pomenită mai sus, începând cu anii ’80 ai secolului trecut, despre care s-a mai vorbit.
Descoperirea are o importanță deosebită pentru că iată, ea demonstrează că celebrele plăcute de la Tărtăria, datate ca fiind mai vechi cu peste două milenii decât cele sumeriene de la Djemdet Nasr, Kis şi Uruk, considerate îndeobşte cele mai vechi forme de scriere din lume, nu reprezintă un caz izolat, accidental, ci o activitate cât se poate de organizată, desfăşurată de locuitorii acelor vremuri de pe actualul teritoriu al ţării noastre. Din păcate, la fel ca şi alte asemenea descoperiri de excepţie, nici aceasta nu s-a bucurat de atenţia necesară din partea specialiştilor români. Aventura acestor incredibile “pietre” inscripţionate a început prin anii ’80 ai secolului trecut, când profesorul Dumitru Ioniţă, în timpul unei recunoaşteri de teren desfăşurate în punctul numit Vadu Rău din localitatea nemţeană Farcașa, a descoperit o serie de obiecte neolitice, cum ar fi: fusaiole, greutăţi pentru plasele de pescuit sau pentru războiul de ţesut, topoare şlefuite din piatră etc.
“Tăbliţele datează din neolitic, pe baza materialului litic aferent descoperirii – fusaiole, topoare şlefuite etc. şi ar putea data între 4300-4500 i.Hr., fiind cu 1.000 de ani mai veche decît scrierea protoliterată din Summer“, a declarat Dumitru Ioniţă.
Artefacte care amintesc de Tărtăria
Printre aceste obiecte, câteva i-au atras atenţia în mod deosebit. Este vorba despre tăbliţe din lut ars, unele de forme rectangulare, ovale sau rotunde, care prezentau pe una din fețe diverse semne incizate: romburi franjurate, linii intersectate, ce constituiau suport pentru alte linii mai mici aşezate în rând, diverse puncte scobite etc. În decursul anilor, erodarea malului drept al Bistriţei a continuat, prilej cu care au tot ieşit la iveală alte câteva zeci de asemenea tăbliţe, numărul lor ajungând la 120, toate purtătoare ale unor însemne protoliterate, după cum crede profesorul Ioniţă. “Unele dintre ele sunt confecţionate din lespezi de piatră de formă rectangulară, peste care s-a aşternut un strat fin de argilă, care a fost incizat cu semne dintre cele mai variate. Printre ele se află şi un pandantiv amuletă, similar aceluia de Tărtăria, care are două orificii de prindere”, ne-a declarat profesorul Ioniţă.
Viitura, aşa cum arătăm mai sus, a scos la iveală, în acelaşi punct, alte câteva zeci de asemenea tăbliţe incizate, pe care au apărut, ca element de noutate, “grupuri de semisfere, care au pe bolta lor unul, două, trei sau patru linii. Greutatea tăbliţelor diferă, ea fiind cuprinsă între 100 şi 500 g. Din cele observate, s-ar putea spune că pe vatra acestui atelier se afla o cantitate impresionantă de material care urma a fi prelucrat şi probabil, incizat. Acest fapt m-a făcut să cred că avem de-a face cu un atelier care fusese părăsit în grabă, din motive obscure: fie din cauza unei calamităţi naturale, fie din cauza migraţiei unor triburi neolitice”, ne-a mai spus Dumitru Ioniţă.
O parte din tăbliţele de pe Bistriţa sunt aproape identice cu cele de la Tărtăria
Domnia-să este de părere că “o parte din aceste tăbliţe sunt relativ identice cu cele descoperite de arheologul Nicolae Vlassa în anul 1961 la Tărtăria, judeţul Alba, care aparţin culturii neolitice Vinca, datate, pe baza de Carbon 14, ca fiind realizate în perioada 6.500- 6.000 i.Hr. Emit supoziţia că la Vadu Rău a existat în mod cert un atelier de confecţionare a acestor artefacte, care apoi se răspândeau într-o vastă arie geografică, ajungând până în vestul actual al României sau chiar până în Insula Paştelui. Dimensiunile tăbliţelor variază între 13,5 cm în lungime, respectiv 7-8 cm în lăţime”, mai spune profesorul Ioniţă.
Prof. univ. dr. Vasile Boroneant: “Este foarte posibil ca la Vadu Rău să fi existat un depozit”
Fără a fi specialişti, putem să ne dăm seama că avem de-a face cu o descoperire de o importanță cu totul specială. De aceea, am cerut şi părerea unui cercetător care a avut ocazia să vadă câteva fotografii ale acestor misterioase tăbliţe. Este vorba de prof. dr. Vasile Boroneant, binecunoscut arheolog, care, timp de mai mulţi ani, a cercetat situl arheologic de la Schela Cladovei şi pe cel de la Chitila, unde au fost făcute descoperiri senzaţionale, care atestă existenţa pe acele locuri a unora dintre cele mai vechi culturi materiale şi spirituale din Europa.
În legătură cu aceste tăbliţe, domnia-sa ne-a declarat: ”Modelul era în epocă. Motive asemănătoare au fost descoperite în spaţiul nostru şi la Vidra, şi la Chitila şi în alte locuri. Ele se aseamănă cu cele din Mesopotamia. Este foarte posibil ca acolo, la Vadu Rău, să fi existat un depozit. Trebuie însă făcute cercetări serioase pentru a putea emite o ipoteza corectă. Asemenea elemente de decor vin chiar din Paleolitic, unde aceste elemente constituiau modalităţi de comunicare folosite de iniţiaţii epocii. Le regăsim şi astăzi, deşi sensul lor nu mai poate fi desluşit, pe costumele populare, pe cusături, pe produse casnice gospodăreşti, pe unelte etc. Ele sunt specifice numai spaţiului carpato-dunărean”.
Tărtăria demonstrează că scrisul a apărut în sud-estul Europei, nu în Sumer
Aşa cum arată artefactele de la Vadu Rău, se poate observa asemănarea lor izbitoare cu tăbliţele de la Tărtăria. Povestea acestora din urmă a trezit, în timp, deopotrivă, entuziasm, dar şi multe reticenţe, în aşa fel încât, deşi probe indubitabile atestă vechimea lor, încă mai sunt sceptici care nu vor să accepte realitatea. De altfel astăzi, foarte puţini specialişti români se mai încumetă să discute deschis despre această unică descoperire. O fac însă cercetătorii străini, cărora nu le este nici ruşine, nici teamă să afirme deschis că prima scriere a omenirii a apărut în sud-estul Europei şi nu în Mesopotamia, cum se credea până acum.
Ei au în vedere când susţin acest lucru, atât artefactele de la Tărtăria, cât şi alte două descoperiri: cea de la Karanovo, din sud-estul Bulgariei, unde pe o colină, într-un nivel neolitic corespunzător mileniului III i.Hr., au fost găsite câteva sigilii de lut, printre care unul rotund, cu pictograme gravate într-un mod semănător celor de la Tărtăria, şi cea de la Gracianita, din nord-vestul Bulgariei. Acolo, s-au descoperit două platouri mici. Pe fundul unui dintre ele este redată o reprezentare schematică antropomorfă, iar cel de-al doilea prezintă o formă de scriere foarte apropiată de cea de pe sigiliul de la Karanovo şi de cea de pe una dintre tăbliţele de la Tărtăria.
Arheologul britanic Colin Renfrew, care a efectuat săpături tot în Bulgaria, la Sitagroi, susţine această ipoteză. Apoi, celebrul profesor arheolog italian Marco Merlini, director al Prehistory Knowledge Project, membru al World Rock Art Academy Italia, care, împătimit de “miracolul” de la Tărtăria, a căutat şi a descoperit oasele găsite de Vlassa împreună cu cele trei tăbliţe.
După ce acestea au fost analizate şi datate la Departamentul de Geologie al Universităţii din Roma, profesorul Merlini a concluzionat: Datarea e foarte veche, în jur de 7.300 de ani! Iar oasele au aparţinut unei femei în vârstă de 50-55 de ani, căreia el îi atribuie un rol religios, fiindcă printre oase au mai fost găsite 23 de obiecte sacre, printre care brăţări şi statuete de idoli. Aflat în anul 2004 în ţară noastră, celebrul arheolog italian avea să declare unui confrate: “Oasele ca şi tăbliţele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Acum este rândul nostru să găsim că scrierea a început în Europa cu două mii de ani înaintea Sumerului. În România, avem o comoară imensă, dar ea nu aparţine numai României, ci întregii Europe.”
Cercetarea artefactelor, o datorie pentru istorici, nu o pierdere de timp
Am prezentat toate aceste date pentru a încerca să sensibilizăm cercetarea românească în domeniu, în aşa fel încât să putem răspunde, fără teamă de a ne compromite, unor provocări ca aceasta pe care ne-o propune profesorul Dumitru Ioniţă. Pentru că descoperirea să constituie, fără îndoială, o mare provocare. Nu suntem în măsură să dăm sfaturi, dar credem că este de datoria specialiştilor să cerceteze nu numai aceste incredibile artefacte, dar şi altele care zac prin depozitele muzeelor de zeci şi zeci de ani, fără să fie băgate în seama de cineva.
Credem că aceasta este o datorie, nicidecum o pierdere de timp, pentru că, până la urmă, elementele identitare ale existenţei noastre că popor european îşi află susţinerea şi în asemenea dovezi. Încheiem prin a spune că tăbliţele de la Vadu Rău tebuie să beneficieze de o atenţie sporită. Ca de altfel şi alte obiecte adunate cu trudă şi pasiune de neoboșitul profesor de istorie de la Farcașa care periodic, ne surprinde cu câte o descoperire de excepţie.”