A  noua planetă în galaxie?

La începutul anilor ’80, Thomas van Flandren şi Richard Harrington, astronomi la Observatorul Marinei S.U.A, studiind cele mai mari planete din galaxie: Neptun şi Uranus au observat că orbitele lor sunt perturbate de atracţia gravitaţională a unui corp ceresc  misterios. Încă din 1908, astronomul Percival Lowell descoperise o nouă planetă în sistem, pe care a denumit-o: “Planetă 0″. Conform analizelor celor doi americani, această planetă este de patru ori mai mare decât Terra şi este localizată în direcţia constelaţiei Orion. NASA a recunoscut, în 1982 că un obiect ceresc care întruneşte toate atributele planetare provoacă neregularităţi în galaxie şi a trimis în spaţiu un satelit de cercetare în infraroşu IRAS (Infrared Astronomical Satellite). În 1983 satelitul a descoperit: “un corp ceresc având aproximativ aceleaşi dimensiuni ca cele ale planetei Jupiter şi care este orientat spre Pământ în aşa măsură încât să facă parte din sistemul nostru solar“ – raportul NASA după terminarea misiunii spaţiale a lui IRAS-1983.

Din acel moment, misteriosul corp ceresc a fost numit “Planetă X”. Unii astronomi au suspectat că poate fi vorba despre o cometă, ceea ce a condus la extinderea cercetărilor spaţiale. La câteva luni după prima misiune a lui IRAS, NASA a reluat monitorizarea trăgând o concluzie puternică: “obiectul ceresc denumit Planeta X nu s-a deplasat din punctul său de pe cer, de lângă constelaţia Orion“. Profesorul James Houck de la Centrul de Cercetare Spaţială al Universităţii Cornell exclude şi mai vehement ipoteza unei comete, percizand că straniul corp ceresc “nu poate fi decât o planetă, căci cometele nu ajung la asemenea dimensiuni, şi evident, nu sunt statice! 

Un corp ceresc misterios ne tulbură galaxia

În septembrie 1984 revista US News World Report a publicat despre expedițiile lui Pioneer 10 şi 11 trimise de NASA să furnizeze poziţia cât mai exactă a acestui straniu corp ceresc despre care cercetătorii credeau că “este o protostea care nu este destul de caldă pentru a deveni stea!” Spre sfârşitul anilor ’80 apăruseră deja dispute între susţinătorii teoriei stelare şi cei ai ideii că obiectul cosmic nu este alteceva decât “o masă gazoasă enormă care evoluează lent până devine planetă“! Ulterior, studiile au precizat că această Planetă X are o orbită înclinată la 30 de grade faţă de eliptică şi prin urmare i-ar fi trebuit câteva mii de ani că să parcurgă o orbită completă (revoluţia în jurul Soarelui), ceea ce înseamnă că se află probabil de trei ori mai departe de Soare decât Pluto şi că are o masă de aproximativ patru ori mai mare decât a Pământului.

Foarte departe de astrul central, se pare că această planetă s-a născut în afara sistemului nostru solar. Într-un mod greu de demonstrat la nivelul anilor ’80, cercetătorii au tras concluzia că Planeta X a pătrus ca o “intrusă” în sistem fiind atrasă de Soare. Particularitatea ei este că se învârte în sens contrar celorlalte planete şi că în trecerea ei prin câmpurile electromagnetice planetare, produce “deranj”. Conform studiilor astronomice, Planeta X le-ar fi scos de pe poziţia lor de sateliţi ai lui Neptun pe Pluto şi Charon…

În anii ’90, astronomii au ajuns la următoarea concluzie, în ciuda diferitelor teorii despre misteriosul corp ceresc: ”ştim că se află acolo, că se apropie de noi, dar nu ştim exact ce este…” Studiile unor cercetători relevă totuşi o planetă gazoasă, aproximativ de talia planetei Jupiter cu temperaturi extrem de mici cuprinse între -273, 15 şi -243, 15 grade. Este un corp ceresc atât de rece, încât se comportă ca o fantomă prin spaţiu, nu emite nici o lumină şi nu poate fi reperat de telescoapele optice de pe sol sau din spaţiu. M. Davis, P.Hurt şi R.A Muller au publicat prin anii ’80 Teoria Nemesis prin care încearcă să explice că pământul îşi modifică dramatic configuraţia şi clima din cauza unui foarte ciudat corp ceresc care ar trece la un interval de 26 milioane de ani prin câmpul electromagnetic al sistemului solar, însoţit de meteoriţi şi mici comete care provoacă la contactul cu atmosferele şi solurile planetelor din galaxie, importante pagube. Această planetă sau stea ucigaşă ar fi responsabilă pentru dispariţia unor specii.

Acestei teorii i se alătură şi paleontologii Sepkoski şi Raup care au descoperit 12 catastrofe apocaliptice în decursul a 250 milioane de ani. Dispariţia unor nevertebrate, protozoare şi specii vertebrate este, în opinia autorilor, cauzată de “o uriaşă perturbare planetară generată în afara atmosferei terestre“. Abia în 1987, John Anderson de la NASA a afirmat în ziarul Newsweek că este foarte posibil ca o a zecea planetă să figureze în galaxie, dar la o foarte mare distanţă de Soare. Noua apariţie, explică pentru cei de la NASA, pertrubările observate în sec. al XIX-lea în orbitele lui Uranus şi Neptun şi poate fi cel mai plauzibil scenariu în cazul dispariţiei dinozaurilor acum 65 de milioane de ani.

Cele mai recente teorii despre Planeta X

Astronomii francezi de la Observatorul din Nisa, au anunţat prin 2003 că este foarte posibil să fi descoperit o nouă planetă în galaxie. După doi ani de cercetări, astrofizicianul Alessandro Morbidellii coordonatorul unei echipe internaţionale din care au mai făcut parte grecul Kleomenis Tsiganis, brazilianul Rodney Gomes şi americanul Harold Levison a formulat o ipoteză în revista Nature din 26 mai 2005. Conform scenariului său la începutul existenţei galaxiei noastre, cele patru planete uriaşe Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun erau mult mai apropiate de Soare decât acum. Cea mai îndepărtată dintre ele se află la 20 unităţi astronomice de astrul central (adică de 20 de ori distanţa de la Pământ la Soare). Astăzi, Neptun depăşeşte 30 u.a. Pornind de la norii de gaze care formează o stea în centru galaxiei au început să se condenseze particule infinitezimale în jurul astrului, care mai apoi au continuat să evolueze în pietre. Prin ansamblare toate aceste bucăţi de roca au devenit planetezimale. Sub influenţa uriaşelor câmpuri de energie generate de steaua centrală, unele dintre planetezimale s-au unit născând ceea ce astăzi numim planete. Cele mai mari dintre ele pot atrage o cantitate din norul gazos iniţial devenind planete-gigant gazoase, iar planetele mici, cum este şi Pământul rămân formate din rocă.

Bun, mai departe, scenariul celor patru astrofizicieni continuă: “Dacă o planetă ejectează o planetezimală în afară sistemului solar, aceasta în compesație, se deplasează uşor spre Soare. Dacă planeta trimite planetezimala spre interiorul galaxiei, atunci se va îndepărta de Soare. Astfel, Jupiter s-a apropiat lent de Soare în timp ce celelalte gigante s-au îndepărtat“. Pornind de la aceste studii, doi savanţi niponi Tadashi şi Lykawka de la Universitatea din Kobe au descoperit prezenţa unei planete necunoscute aflate dincolo de Neptun, deci la o distanţă mai mare de 30 unităţi astronomice. Calculele japonezilor s-au oprit cam pe la 80 u.a. Cu o înclinaţie orbitală de 20-40 de grade acestei planete i-ar trebui aproximativ 2000 de ani că să-şi facă rotaţia completă în jurul Soarelui. Conform acestui scenariu, masa misterioasei planete ar fi de 0,3-0,7 ori mai mare decât Terra, cu un diametru asemănător (10.000-16.000 km). În aprile 2008 Sofia Lykawka şi Mukai Tadashi au concluzionat în The Astronomical Journal: “Cu caracteristicile fizice şi orbitale pe care le are acest corp ceresc, putem considera că Planeta X face parte din sistemul nostru solar“.

Apariţia lui Nibiru şi câteva profeţii apocaliptice

Astronomii din Antichitate cunoşteau doar cinci planete din galaxie: Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn, alturi de Lună şi Soare. Ştim că ele au dat numele zilelor săptămânii. Începând cu sec. al XVI-lea şi până astăzi au fost descoperite încă patru planete circumscrise sistemului nostru solar. În 1930 a apărut pe firmament Pluto, care însă a fost retrogradată la statutul de planetă-pitică (planetezimala), în 2006. Conform Uniunii Astronomice Internaţionale, galaxia noastră găzduieşte, astăzi opt planete.

Şi totuşi, civilizaţia mesopotamiană a Sumerului a ţinut să graveze pe plăcuțe de bronz cronica unui dezastru planetar, când Pământul a fost lovit de o altă planetă gigant intrată brusc în sistemul solar. Efectul devastator se regăseşte ulterior în majoritatea Cărţilor Sfinte. Pe plăcuţele scrise în cuneiformă şi datate ca având peste 3300 de ani vechime, apare şi numele acestei planete-ucigaşă: Nibiru. Sumerienii au creat un mod de calcul al periodicităţii acestei întâlniri dintre Nibiru şi Pământ. Astfel ei au aproximat că ciocnirea se repetă la fiecare 3600 de ani. Planeta X apare menţionată în mai toate miturile şi legendele lumii. Babilonienii o numeau Marduk (Mare Astru al Cerului), grecii i-au spus Nemesis, iar incaşii – Hercobulus.

Majoritatea popoarelor consideră că interacţiunea acestei uriaşe planete cu Terra anunţă dispariţia unei epoci şi începerea unei noi ere. Găsim în Vechiul Testament la Isaia (cap XIII-5) “Ei vin dintr-o ţară depărtată, de la marginea cerurilor: Yahve şi uneletele mâniei lui ca să nimicească tot pământul” şi în (cap. XIII-13): ” Pentru aceasta voi clatină cerurile şi pământul se va zgudui din temelia lui de mânia Domnului oştirilor, în ziua mâniei lui aprinse“! Despre schimbarea polilor şi oprirea timpului ca reacţie a trecerii lui Nibiru prin orbita Pământului găsim o exprimare a profetului Amos: “În ziua aceea, zice Domnul Dumnezeu, voi face să asfinţească soarele la amiază şi voi întuneca pământul în amiaza mare!” Profetul Zaharia continuă: “În ziua aceea nu va mai fi lumină, ci frig şi îngheţ. Va fi o zi deosebită, cunoscută doar de Domnul; nu va fi nici zi, nici noapte“! (Zaharia: cap.XIV, 6-7)

Nibiru în mitologia popoarelor vechi

Nibiru apare şi în reprezentări grafice din vechiul Egipt, precum şi la evrei sub forma unui disc înaripat. Astăzi ne poate uimi faptul că orbita sa eliptică are forma unor aripi deschise. În anumite profeţii se face referire la Nibiru sub denumirile de: Crucea Destinului, Cometa Fatalităţii şi Steaua Roşie. Majoritatea popoarelor din antichitate asociau venirea acestei planete în galaxie şi apropierea ei de Terra cu schimbarea unei epoci şi mari catastrofe naturale. Prima hartă a cerului, datând din anul 1370 i.Hr. a fost descoperită la Ninive.

Compoziţia ei este din argilă şi este împărţită în opt secţiuni în care se află constelaţii precum Pegas, Balanţa şi Epi şi diferite stele mari (sori) precum Sirius. Textul se numeşte Mul apin (Steaua Andromeda) şi este considerat primul manual de astronomie în care sunt consemnate toate evenimentele cosmice, sunt descrise fenomenele cereşti monitorizate noapte de noapte de astronomi. Raportarea se face la un calendar de 360 de zile/an. În text mai apar referiri la perioadele în care planetele se văd pe boltă şi la perioadele de inivizibilitate, semnele zodiacale şi o lista cu 66 de constelaţii.

A douăsprezecea planetă şi strămoşii Annunaki

În anii ’70 apărea o lucrare ce avea să schimbe, în decursul timpului, percepţia asupra mitologiei. Scriitorul american de origine rusă Zecharia Sitchin publică A douăsprezecea planetă, în care situează planetă Nibiru pe o orbită lungă şi eliptică şi scrie că sistemul nostru solar este intersectat o dată la 3600 de ani. Ca urmare a interacţiunii între câmpurile de forţe ale acestui corp ceresc uriaş şi Pământ, autorul enumeră: schimbări climaterice, modificări ale polilor magnetici, erupţii vulcanice, inundaţii şi seisme.

Fără pretenţii în materie de astronomie, cercetările lui Sitchin devin valoroase prin prisma cunoştinţelor sale de sumeriană, ebraică şi de teologie. Asemeni lui Erick Von Deninken, Robert Charroux şi Ştefan Zweig, Zecharia Sitchin crede în intervenţia extraterestră asupra evoluţiei omului şi a civilizaţiei. El atribuie Creaţia unor divinităţi sumeriene numite în genere Annunaki. Ei sunt locuitorii planetei Nibiru şi au aterizat pe Terra în cursul preistoriei. Prima lor colonizare a reuşit în Mesopotamia, iar experimentele lor genetice ar fi produs omul.

Sitchin scrie că din încrucişarea genelor unui Annunaki şi homo erectus ar fi rezultat strămoşul nostru homo sapiens. În textele vechi, însă nu se vorbeşte despre Annunaki ca despre demiurgi ci sunt prezentaţi mai degrabă ca nişte conducători. Din această prespectivă putem privi evoluţia umană şi înţelege mai bine uriaşele progrese tehnologice. Spre deosebire de entităţile energetice, adică cele aparţinând Forţei Vii, aceşti Annunaki sunt aparţinătorii unei civilizaţii ultra tehnologizate, cu alte cuvinte nişte hominizi integraţi unui model evolutiv asemănător cu al nostru, însă la un nivel superior de cunoştinţe în toate domeniile şi pe toate planurile.

Nibiru, o preocupare pentru NASA

În 1995 NASA a publicat diferite rapoarte şi măsurători în care confirmă că sistemul nostru solar este vizitat de un corp ceresc cu o orbită uriaşă care poate modifica dramatic câmpul magnetic al Pământului în cazul în care se intersectează. Faptul că uneori această planetă, să-i spunem Nibiru, este vizibilă în galaxie, dar invizibilă de pe Terra poate confirma ipoteza permananței sale pe orbita solară. Planetele situate mai departe de Saturn au fost descoperite iniţial din calcule şi formule matematice şi mai apoi au fost observate astronomic. Despre ciclicitatea apariţiilor “planetei ucigaşe” scrie şi paleontologul american David Raup de la Universitatea din Chicago. Conform teoriilor sale, Nibiru s-a intersectat cu Terra de aproximativ 296 de ori într-un interval de 30 de milioane de ani.

În preajma eclipsei totale de soare din 1999, a izbugnit un scandal în mediile jurnalistice, dar şi academice pornind de la un articol publicat în The Daily Mail în care autorităţile erau suspectate că ascund opiniei publice informaţii despre realităţile cosmice: “Dacă un asteroid gigant se îndreaptă în direcţia planetei noastre, vom fi ultimii care vom afla, deoarece astronomii şi guvernul au decis că această veste ar fi prea şocantă pentru nişte simpli muritori şi ar provoca o panică generală.” Anii 2000 au debutat cu angoase apocaliptice. Presa de specialitate dar nu numai, semnala că mişcarea mareelor este afectată de forţa de gravitație a unui corp ceresc imens, nedetectabil telescopic. Într-unul dintre catrenele sale, Nostradamus a prezis că spre sfârşitul timpului, o stea mare va străluci pe cer în locul soarelui, timp de şapte zile.

Sursa: http://gandeste-liber-exista.blogspot.ro/2010/12/nibiru-nemesis-planet-x.html

Transformând invizibilul în vizibil şi găsind ordine în dezordine acest Documentar – Vânătoarea dimensiunii ascunse, prezentat de NOVA ne ghidează, din nou în lumea fractalilor. În 1975, Benoit Mandelbrot afirma că multe forme naturale pot fi descrise matematic ca “fractali”, un cuvânt inventat de el pentru a defini forme frânte şi/sau în zig-zag care păstrează, chiar şi la o scară miniaturală, forma întregului.

Se pare că scopul principal al ştiinţei este acela de a explora necunoscutul. Cu toate acestea, cel puţin în prezent, ştim mai puţine lucruri despre planeta pe care locuim decât despre stele şi galaxii. Cel mai mare mister se află chiar aici, sub picioarele noastre, spunea Walter Reisch.

Următoarea prezentare este realizată de către renumitul şi îndrăgitul om de ştiinţă dr. Michio Kaku, profesor de fizică, teoretician în cadrul City University din New York, specialist în fizica cuantică – Teoria Stringurilor. Explicată pe înţelesul tuturor, fizica pare a avea o legătură extrem de puternică cu întreaga lume înconjurătoare.

Dincolo de confortul casei noastre numită Pământ, se întinde o lume vastă şi misterioasă. Azi vă prezentăm un film documentar marca National Geographic, care încearcă să mai ridice puţin voalul de pe enigmele spaţiului științific care ne înconjoară.

Cel mai puternic magnet descoperit vreodată în univers este magnetarul, o foarte rară stea neutron. Până acum, au fost descoperite doar zece asemenea stele. Soarele este atât de departe de Pământ, încât dacă s-ar stinge, nu am şti acest lucru timp de opt minute. Datând meteoriţii găsiţi pe Pământ, oamenii de știință presupun că planetă noastră s-a născut acum 4,6 miliarde de ani.

Cine nu şi-ar dori să poată călători în afara galaxiei noastre? Doriţi să exploraţi vastele întinderi ale spaţiului extragalactic? National Geographic ne oferă o călătorie virtuală, realizată pe calculator, pe baza informațiilor furnizate de oamenii de știință de specialitate.

Călătoria noastră prin timp şi spaţiu începe cu un singur pas… Când ne întoarcem acasă, dacă ne întoarcem acasă, va mai fi la fel? Noi, vom mai fi la fel?

1 – Visul lui Einstein

Visul dintotdeauna al fizicienilor a fost să găsească o teorie ultimă, unitară, care să explice toate fenomenele din Univers  într-un cadru unitar şi elegant.

Teoria despre tot, ce i-a scăpat până şi lui Einstein – este explicată în mod magistral de fizicianul Brian Greene, ajutat de animații grafice computerizate de ultimă generație.Teoria reunește în mod strălucit legile macro – relativitatea generală – și cele micro – mecanica cuantică, rezolvând un blocaj logic care le-a dat de furcă celor mai strălucite minți timp de un secol.

2 – Chestiunea Stringurilor

Teoria stringurilor propune uimitoarea idee că toate elementele şi ingredientele fundamentale ale naturii sunt în fapt mici şiruri de energie ale căror vibraţii diferite stau la baza întregului Univers.

3 – Bine aţi venit în cea de a 11a dimensiune

În 1995, Edward Witten, a revoluţionat teoria stringurilor reuşind să unifice cu succes cele 5 versiuni diferite ale teoriei care existau pe atunci, într-o teorie unică botezată “M-theory”, un model matematic care presupune existenţa a 11 dimensiuni.

Iată un documentar excepțional din punct de vedere al expunerii clare a informațiilor legate de domeniul fizicii moderne. Fizicianul Brian Green face conexiuni între teorii, experimente și metafore imaginative explicând astfel percepția noastră asupra timpului și a spațiului.

În acest documentar universul este privit dintr-o perspectivă diferită. Noi percepem mediul înconjurător prin cele 5 simţuri (văz, auz, miros, gust, tactil), iar această percepţie este interpretată apoi de creier, care primeşte doar nişte impulsuri electrice de la organele de simt. În creier se face reconstituirea lumii exterioare pe baza acestor impulsuri, motiv care ne împinge să spunem că totul este o iluzie. La urma urmei aşa şi este, totul ţine de modul în care creierul nostru interpretează aceste semnale electrice, iar dacă un nerv este afectat, aceste semnale nu mai ajung la partea din creier responsabilă cu reconstituirea. Fulminant este modul în care se reconstituie, este de-a dreptul paradoxal, deoarece deşi în creier este întuneric, dacă privim o lumânare, lumina este interpretată că fiind lumină. Chiar dacă în creier este linişte, un sunet perceput din lumea exterioară, devine sunet în creierul nostru.

Creierul este în sine o hologramă care percepe unde de frecvenţe dintr-un domeniu de frecvenţe numit Câmp şi apoi îl traduce ca fiind realitatea fizică exterioară pe care noi o percepem.

Nicola Tesla a spus “Creierul meu este doar un receptor. În Univers există un nucleu de unde noi ne obţinem cunoştinţele, puterea şi inspiraţia. Încă nu am penetrat secretele acestui nucleu, dar ştiu că există.”

Îi puteţi întâlni în pădurea tropicală, în cercetarea medicală, în filme şi sunt peste tot în lumea comunicaţiilor fără fir. Unul dintre cele mai mari secrete de ”proiectare” a naturii a fost într-un final revelat. Este o formă ciudată, despre care poate nu ați auzit niciodată, dar este peste tot în jurul nostru, un zig-zag repetitiv: fractalii.

Fractalul este o figura geometrică fragmentată sau frântă care poate fi divizată în părţi, astfel încât fiecare dintre acestea să fie o copie miniaturală a întregului.

Acest film documentar, realizat de Nova, ne poartă cu ajutorul unor matematicieni, într-o călătorie fascinantă în lumea geometriei fractalilor.

 
” target=”_blank”>

La începuturile ştiinţei, cercetătorii credeau că întreg Universul din care facem şi noi parte a existat dintotdeauna, este şi va fi pentru eternitate finit în imensitatea lui (necunoscută totuşi). În ultima sută de ani, s-a observat şi studiat însă, distanţarea galaxiilor una de cealaltă şi acest lucru a dus la o concluzie logică: dacă ele se distanţează în timp, înseamnă că la un moment dat, au fost unite. Aceasta a dus la o altă concluzie : dacă la un moment dat au fost unite înseamnă că acest Univers a avut totuşi un început. Astăzi, acest început este numit Big Bang.

Cea mai importantă descoperire care a dus la dezvoltarea acestei teorii a fost însă cea legată de studiul istoric al radiaţiilor energetice ale cosmosului.

Ceea ce mulţi nu ştiu, este însă faptul că acceptarea şi implementarea acestei teorii în rândul comunităţii oamenilor de ştiinţă, s-a făcut extrem de greu şi de rezervat. Ei erau conştienţi de faptul că odată acceptată această teorie, următoarea lor misiune va fi să dovedească ce anume sau cum s-a produs acest fenomen fără existenţa unei forţe sau energii de creaţie superioare şi inteligente .

Odată ce iei o decizie, universul face ca ea să se întâmple. – Ralph Waldo Emerson
Experimentul pe care îl veţi vedea mai jos poate fi considerat drept cea mai mare descoperire a secolului XXI.

Acest experiment, dovedeşte că anumite calcule nu stau chiar aşa cum am învăţat la scoală, că simţurile (auzul, mirosul, simţul, gustul, văzul) ne joaca feste şi ca şi cum nu ar fi suficient, realitatea pe care o percepem e posibil să nu fie cea reală.

Nu percepem lumea aşa cum este în realitate, ci aşa cum suntem noi.