În 1995, o furtună năpraznică a scos la iveală, în oraşul Covasna, o minunăție de cetate dacică. Săpăturile au început în 1998, dar muntele se lăsa cu greu convins să-şi dezvăluie secretele. Echipa de arheologi condusă de Viorica Crişan, director adjunct al Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, a revenit an de an în zona denumită Cetatea Zânelor, iar munca le-a fost răsplătită în 2013, cu descoperirea unui templu în incinta fortificaţiei.

Viorica Crișan urcă de 20 de ani pe Dealul Florilor Voineşti-Covasna, cum se numeşte locul unde au fost găsite urmele fortăreţei. De fiecare dată, entuziasmul anulează efortul de-a ajunge pieptiș pe platoul din vârf unde, prin a doua jumătate a secolului II î.Hr., dacii au început să construiască, de sus în jos, o cetate spiralată pe cinci niveluri.

“Cetatea Zânelor e amintită prima oară într-o lucrare a lui Orbán Balázs (autor din secolul XIX – n.r.), intitulată ‘Pământul secuiesc’. În această carte sunt povestite legendele, dar primele cercetări serioase au avut loc abia în anii ’40. Atunci au realizat că materialul descoperit era o cetate dacică. Ca toate cetățile dacice, şi aceasta a fost distrusă la cucerirea romană”, spune arheologul.

Platoul cetăţii – de unde se văd depresiunea Târgu Secuiesc, toată valea Râului Negru, înspre Tușnad, precum și depresiunea Brașovului – fusese locuit și cu 1.000 de ani înainte de Hristos.  

Urme risipite printre ruinele de azi arată că aici a fost leagănul unei alte cetăți, şi mai mare decât cea dacică, ridicată de o populație din prima epocă a fierului (epocă denumită Hallstatt, încadrată de istorici între secolele XII şi V î.Hr.). Apoi, dacii au luat în stăpânire acest punct de observație și au ras urmele așezării anterioare.

“Știm foarte puține lucruri despre cetatea de dinainte, pentru că dacii obișnuiau să răzuiască și să igienizeze locurile unde se așezau. Nu rămânea aproape nimic, ci numai în poziții secundare. Cine știe, poate pe parcursul cercetărilor se va putea delimita și cetatea Halstattiană, care trebuie să fi fost mult, mult mai mare.” (Viorica Crișan)

Potrivit cartării topografice realizate de arheologi, cele cinci niveluri ale cetăţii – cu terase şi pante – ocupă o suprafaţă de circa trei hectare. Dacii au tăiat muntele, pur şi simplu, apoi l-au reconstruit. Cetatea propriu-zisă se întindea pe mai puțin de un hectar.

“Trebuie să veniți să vedeți ca să puteți înțelege mai bine ce nebunie au putut să facă!”, spune, cu admirație, Viorica Crişan. 

La Cetatea Zânelor e vorba despre un întreg munte fortificat de daci, de la vârf înspre poale.

“Dacii au aplatizat platoul muntelui, în jurul acelui platou au ridicat ziduri, au tăiat pantele până în stâncă, apoi au reclădit. Zidurile din marginile teraselor sunt reclădite. Au creat niște ramblee – în termeni mai moderni, contraforturi. Astfel, panta devine un contrafort pentru zidurile din marginea terasei. După ce au zidit în pantă, au aplatizat din nou, au făcut prima terasă, iar în margine au făcut un alt zid, și tot așa de patru ori.

Sunt cinci rânduri de fortificații. Toate aceste ziduri, atât cât am putut noi să ne dăm seama până acum, au 2 metri înălțime. Piatră legată cu lut.” 

Le-ar fi prins bine un excavator, glumește arheologul Viorica Crișan, dar, cum nu-l aveau, au lucrat cu sapa, cu hârlețul şi cu dalta.

“Sunt locuri în care stânca e îndreptată cu dalta. E un munte de piatră pe care l-au cărat aici ca să ridice zidurile. Piatra trebuie să fi fost transportată cu carele. Este piatră locală, nu a venit de departe, dar tot a trebuit dusă până sus.”

Nu se poate spune de câți oameni a fost nevoie pentru ca dacii, la nivelul tehnologic de acum 2000 de ani, să ridice o asemenea cetate, care duce cu gândul la fascinanta Minas Tirith din “Lord of the Rings”. Unele ziduri ale cetăţii datează din secolul I d.Hr. N-ar fi putut să o construiască cu totul deodată.

În anii ’50, când arheologii au făcut prospecțiuni în zonă, istoricul Constantin Daicoviciu, specialist în civilizaţia dacică, opina că Cetatea Zânelor ar prezenta asemănări cu cetatea de la Costești.

Chiar și așa, descoperirea are elemente unice între cetăţile dacice. În general, acestea erau înconjurate doar de câte un zid de apărare, iar cele din estul Carpaților, spre deosebire de cele din Munții Orăștiei, sunt mai mici.

“O astfel de construcție probabil că dovedește importanța aristocratului care se afla în această cetate, a personajului care stăpânea o zonă destul de vastă, dacă și-a permis să își construiască o asemenea cetate”, consideră Viorica Crişan.

În 2013, arheologii au dat, în incintă, de vestigiile unui templu. Dar, pentru a realiza cât mai e de muncă, e suficient să spunem că, în 18 ani de cercetare, au fost decopertaţi circa 300-400 de metri pătraţi de pământ, ceea ce reprezintă circa 1% din suprafaţa totală a fortificaţiilor de la Cetatea Zânelor.

“E unicat. Am găsit un bastion de 5 metri înălţime. În faţa acestui bastion, în primul nivel de locuire, ne-au apărut inițial câteva gropi și ni s-au părut interesante, pentru că erau la nivelul stâncii. N-am putut înțelege, într-o primă fază, la ce serveau. Pe măsură ce am decopertat și s-a șpăcluit, s-a curățat terenul, am constatat că erau 7 rânduri de stâlpi, și seamănă foarte bine cu templul de la Costești sau chiar cu templul de la Grădiște. Acesta a fost un templu cu stâlpi de lemn. Îl putem decoperta în totalitate. Avem și elemente specifice, o alee în imediata apropiere, o demarcare a zonei cu bolovani, pietre foarte mari care au fost puse. Putem afla materialele folosite şi ritualurile care s-au întâmplat în acel loc. E unicat.”

Ca să monteze stâlpii de lemn în stâncă, sus, pe platou, lucrătorii de acum 2000 de ani au săpat cu dalta șanțuri de scurgere a apei de formă triunghiulară, adânci de 90 de centimetri. Pe fundul fiecărei gropi a fost montată o dală de piatră, astfel ca stâlpul să nu stea în apă și să putrezească.

Arheologii cred că templul a fost o construcție foarte înaltă și foarte solidă. Ei bănuiesc că era nevoie de 15 sau 17 stâlpi pentru a susține o cupolă asemănătoare celor grecești. În perimetrul templului s-au găsit puzderie de cești-opaiț, folosite la iluminatul interior, și un număr foarte mare de fructiere. Fructiera era un vas de ceramică prelucrat la roată pe care specialiștii l-au denumit astfel pentru că se aseamănă cu un pocal: are un picior înalt și o cupă.

De regulă, în fructiere se gătea mâncarea, dar, în acest caz, Viorica Crișan spune că erau folosite pentru depunerile ritualice. “Câteodată mă gândesc că, atunci când invoci divinitatea, renunți la ceva care îți este util sau care îți este drag ca să ți se împlinească dorințele”, spune arheologul. 

Așa s-ar explica de ce dacii au lăsat în templu mărgele din sticlă, mărgele din chihlimbar, monede, fibule, cuțite, piese de harnașament sau catarame. Pentru cei care sapă astăzi, fiecare obiect găsit, oricât ar fi de mic, e o rază de lumină înspre un trecut ocultat. Noi, ceilalți, avem nevoie de mai mult.

“Toată lumea mă întreabă de comoară: credeți că există? Ce comoară poate fi mai mare decât informația pe care ți-o oferă, de exemplu, descoperirea acestui templu?”, se întreabă Viorica Crișan. Apoi, cu indulgență: “Dar e posibil să fie și o comoară în inima cetății respective. Legendele vorbesc despre o comoară aflată în mijlocul unei mari cetăți, zidită și apărată de un cocoș care adoarme o dată la 7 ani. Și atunci poți să intri și să te înfrupți din ea.”

“Nu știu cât înseamnă cei 7 ani. Poate 7 ani lumină, că noi săpăm aici de aproape 20 de ani și încă nu a adormit cocoșul…”

Căutătorii de comori au rașchetat urmele cetății din vârful muntelui încă de prin secolul XIX, dar nu au aflat nimic. În zonă se spune însă că mai mulți oameni ar fi văzut comoara.

Un cioban care ar fi intrat înăuntru n-a mai reușit să iasă, iar un altul, care ar fi găsit tezaurul, ar fi adormit instantaneu când pe lângă el a trecut o femeie frumoasă îmbrăcată în alb, deci o nălucă. Când s-a trezit, poarta se închisese. “Poate o fi un sâmbure de adevăr. Se mai spune că comoara e păzită de un șarpe uriaș care o înconjoară. Cu siguranță că, văzute de departe, acestea erau zidurile care se încolăcesc în jurul platoului”, spune Viorica Crişan.

Despre Cetatea Zânelor s-a mai spus că ar fi legendarul Ranisstorum, locul în care s-a refugiat Decebal după asediul de la Sarmizegetusa, în speranța că va reuși să strângă altă armată. Viorica Crișan ne face și această concesie poetică. I-ar plăcea și ei să se dovedească că aici s-a ascuns ultimul rege al dacilor, dar până acum nu există nicio dovadă care să susțină științific o asemenea ipoteză. 

În zona de est a Transilvaniei există circa 34 de cetăți dacice, dar cea de la Covasna se apropie cel mai mult de măreţia celor din Munții Orăștiei. E posibil ca înspre una dintre aceste fortăreţe să se fi îndreptat, totuși, Decebal.

Și e posibil tocmai pentru că teritoriul pe care îl controla Decebal era mult mai restrâns decât vastul regat atribuit lui Burebista. Decebal a avut putere și asupra unor zone din estul Carpaţilor, până spre Valea Siretului, dar nucleul puterii sale a fost Transilvania. Ca să își apere centrul de putere, dacii construiseră cetăți la intrarea şi la ieşirea din toate trecătorile și pasurile carpatine.

“În perioada respectivă – e o poveste lungă – romanii deja cuceriseră zona Dobrogei și a Munteniei, iar dacii considerau Carpații ca fiind de bază pentru statul lui Decebal. Putem spune că aproape toate căile de acces spre Transilvania erau păzite și bine urmărite.” După 20 de ani de săpături, arheologii pot spune că au reușit să afle o fărâmă din istoria acestui loc.

“Din dărâmătura zidurilor, aproape fiecare piatră se șpăltuiește ca să vezi dacă e într-o poziție normală sau secundară, dacă o scoți sau dacă o lași la locul ei. Cercetarea merge atât de încet, abia dacă am reușit să săpăm zona bastionului și zidurile, în jur de 300-400 de metri pătraţi. Până la cât or mai fi? Sper, din suflet, că aceia care vor urma după mine, când eu n-o să mai pot urca muntele, să continue cercetările.”

Duminică, 7 august, Primăria Covasna, Casa de Cultură din Covasna, Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, Muzeul Carpaților Răsăriteni și încă două organizaţii, Asociația Cetatea Zânelor și Asociația Iustinian Teculescu, vor primi publicul curios să afle detalii despre misterioasele cetăți ale dacilor din Est și despre legendele care încă împresoară locul.

Sursa: http://www.vatra-daciei.ro/comoara-de-la-cetatea-zanelor/

Ajuns din nou în atenţia presei internaţionale, Cimitirul Vesel de la Săpânţa ocupă primul loc într-un clasament al celor mai frumoase necropole din lume realizat de cheapflights.com

Aspectul cimitirului, modul în care au fost construite crucile şi scurtele poezii inspirate din viaţa celor la căpătâiul cărora au fost aşezate sunt doar trei dintre principalele atribute care i-au impresionat pe reprezentaţii site-ului de turism cheapflights.com. Binecunoscut la nivel naţional, cimitirul din inima Maramureşului se bucură şi de aprecierea străinilor, fiind desemnat cel mai impresionant loc de veci, întru-un clasament publicat de cotidianul The Huffington Post.

„Aflat în apropierea graniţei cu Ucraina, Cimitirul Vesel de la Săpânţa a devenit una dintre cele mai populare destinaţii datorită pietrelor funerare colorate şi a epitafurilor gravate ce descriu scene pline de umor sau poveşti tragice din viaţa celor decedaţi“, aşa a fost percepută necropola maramureşeană de oficialii site-ului de turism.

Impresionaţi de versurile regăsite pe crucile de la Săpânţa, reprezentanţii cheapflights.com au hotârât să publice şi un fragment de pe piatra funerară a unui muncitor român: Aci eu mă odihnesc/ Pop Grigore mă numesc/ Mie mi-a plăcut tractorul/ Cu sticla să-mi astâmpăr dorul/ Am trăit tot supărat/ Că tata de mic m-a lăsat/ Poate aşa a fost soarta mea/ Tânăr să-mi las viaţa/ Moarte, tânăr mă luai/ La 33 de ani.

Pe locul doi se clasează cimitirul canadian Fairview, locul de odihnă a 121 de victime ale Titanicului, recuperate din apele tulburi ale oceanului Atlantic.

Poziţia a treia revine necropolei mafioţilor ruşi din oraşul Ekaterinburg. Aici, pietrele funerare îi înfăţişează pe gangsterii fostelor state sovietice în ipostaze cotidiene, alături de un bun de preţ, asemenea unui autoturism marca Mercedes. 

Locul patru este adjudecat de cimitirul Insula Morţilor din Tasmania, locul în care au fost îngropaţi 1.000 de oameni, între anii 1833 şi 1877.

Surprinzător, Valea Regilor, necropola egipteană care găzduieşte mormântul lui Tutankhamon, ocupă tocmai poziţia a şaptea în clasament. Ultimul loc din top revine cimitirului parizian Père Lachaise, locul în care au fost îngropaţi celebrii scriitori Oscar Wilde şi Marcel Proust.

Sursa: http://www.turismistoric.ro/2013/10/cimitirul-vesel-de-la-sapanta-in-fruntea-clasamentului-celor-mai-frumoase-cimitire-din-lume/

Una dintre cele mai frumoase atracții turistice din România, Peștera Veterani, ascunde comori deosebite. Este numită sanctuarul lui Zamolxis, iar legendele locului spun că în peșteră, dacii au avut mult timp un altar unde se închinau lui Zamolxis și în cinstea lui făceau sacrificii. La baza acestei afirmații stau ca dovadă oasele de păsări și animale descoperite de arheologi în câteva locașuri săpate în piatră.

Legendele locului mai spun că prin spărtura din peretele peşterii, dimineaţa, intra o rază de soare ce cădea exact pe altarul pe care dacii sacrificau păsările pe care le ofereau ca ofrandă. Povestea pare să fie confirmată de cantitatea mare de oase de păsări, găsite de arheologi în interior. Romanii, impresionaţi de această istorie străveche, dar şi pentru că grota oferea un foarte bun loc de supraveghere a navigaţiei pe fluviu, au ridicat în interior nişte ziduri, i-au mai făcut câteva întărituri şi au transformat-o într-o mică cetate, pe care au botezat-o Peth.

Peştera Veterani îşi are originea numelui după cel care a fost aghiotantul lui Ianovici, comandantul armatei austriece cantonate la Caransebeş şi care a refortificat peştera la sfârşitul secolului al XVII-lea.

Aurul din locul sfânt al dacilor

Legendele spun că vestitul tezaur din argint al împărătesei Maria Tereza aparţinând Imperiului Austro – Ungar sau comorile ţarului sârb Obrenovici, ar fi ascunse într-o cavernă închisă cu stânci.

Prinţul Serbiei din vremea lui Cuza ar fi trecut în România cu 80 de cai care cărau saci cu aur.  Se mai spune că singurul indiciu al locului unde este comoara, este o piatră pe care este încrustat un şarpe.

De asemenea, stareţul Nicodim, descendent al neamului Basarab, ar fi ascuns o comoară însemnată într-o peştera din Clisura Dunării.

Se poate ajunge la peșteră doar pe apă

La peştera Veterani nu poţi ajunge decât pe apă. Cunoscută şi sub numele de Peştera lui Veterani, Peştera din Pânza Curii sau Peştera Piscabara, grota este situată la o înălţime de circa 70 de metri deasupra apei, cu o lungime totală de 173 de metri şi o lăţime de 40 de metri.

În anul 1400, imperiul austriac ridică aici o fortăreaţa. În 1692, fortăreaţa este condusă de generalul austriac de origine italiană, Friedrico Veterani. La sfârşitul secolului XVII-lea, Imperiul Austriac ridică peste ruinele fortăreţei romane ziduri groase de 2 m şi înalte de 4 m, construind un avanpost militar fortificat. Grota putea adăposti maxim 250 de soldaţi şi era folosită ca refugiu în urma atacurilor turceşti din acea perioadă.

Fântâna din centrul grotei a fost construită de prizonierii turci. Peştera a fost şi adăpostul haiducilor, în timpul celor două războaie mondiale, grota era folosită ca adăpost pentru muniţie şi hrană. 

Vizitarea peşterii se face neapărat cu echipament adecvat şi asistaţi de un ghid speolog. Peştera poate fi vizitată în tot timpul anului.

Sursa: http://www.efemeride.ro/pestera-veterani-locul-sfant-al-dacilor-nedescifrat-de-nimen

Uriaşii sau titanii se regăsesc în mitologiile multor popoare şi chiar Biblie, în capitolul Geneză, dar şi în povestea lui David şi Goliat, din Vechiul Testament. Evident, aceste creaturi gigantice nu puteau să lipsească nici din legendele care circulă de secole întregi în România.

Toată lumea a auzit de personaje gigantice de poveste, de ciclopi sau de căpcăuni. Uriaşii erau prezentaţi, în general, drept creaturi cu ochi cât dovlecii şi dinţi ca fiarele plugului, sub paşii cărora pământul se zguduia. (vezi cutremurele misterioase din Munții Bucegi)

Se pare, însă, că uriaşii nu sunt chiar personaje de basm, dacă ţinem cont de faptul că în multe locuri din lume, printre care şi România, au fost descoperite oseminte de coloşi. Misterul civilizaţiei lor nu a fost însă risipit până acum, la noi în ţară existând chiar un soi de secretomanie în această privinţă, cu toate că ar fi existat zeci de dovezi ale existenţei uriaşilor pe aceste meleaguri, care ar fi putut fi analizate.

Osemintele de uriaşi de la Argedava

În anii 1940-1950, la Argedava, judeţul Giurgiu, unde s-a stabilit că a fost prima cetate de scaun a lui Burebista, înainte de a unifica toate triburile dacilor, arheologii au descoperit nu mai puţin de 80 de schelete uriaşe, de umanoizi de 4-5 metri înălţime.

Ioniţă Florea, care între 1939 şi 1951 a participat la săpăturile arheologice de la Argedava declara pentru Giurgiuveanul că a văzut cu ochii lui schelete de uriaşi.

Bărbatul a povestit că a dezgropat cu mâna lui un craniu neobişnuit de mare, mult mai mare decât cele de om, iar când i-a anunţat pe arheologi, şeful echipei, Dinu V. Rosetti, i-a trimis pe săteni acasă. „Rămâneau şi săpau doar ei, cu oamenii lor”, povestea bărbatul. Osemintele erau urcate într-un camion şi duse în altă parte, nimeni nu ştie unde. 

Povestea s-a repetat şi în anii următori, în care se spune că au fost descoperite în total 80 de schelete.

În partea de sud a Munteniei, în Giurgiu şi Teleorman, există mai multe legende despre uriaşi sau „jidovi”, cum li se mai spune. Cea mai populară este legenda lui Novac, care s-ar fi luptat cu un balaur care le făcea rău oamenilor. Novac a reuşit să-l izgonească, iar când a fugit, balaurul a lăsat o dâră pe pământ, care poartă şi acum numele „Brazda lui Novac”.

În zonă există şi o mulţime de măguri, despre care poveştile din bătrâni spun că au fost ridicate de jidovi.

Tartarii din Munţii Buzăului şi osemintele de la Scăieni

Legende despre uriaşi întâlnim şi în Munţii Buzăului, la Scăieni. Aici, în cel mai vechi sat din zona Boziorului, au fost descoperite schelete umanoide care măsurau peste 2,4 metri. Ceea ce a frapat în mod deosebit era dimensiunea craniilor, care erau cât „dovlecii de prăsilă”.

Descoperirea a fost făcută absolut întâmplător, când oamenii au vrut să planteze o livadă de meri pe o colină din zonă. Scheletele erau intacte, iar lângă ele au fost găsite mai multe fragmente de oale.

Oamenii au continuat să sape şi au dezgropat câteva schelete, dar apoi au decis să lase restul mormintelor intacte şi au încercat să sape printre ele. Ei sunt convinşi că scheletele descoperite aparţin uriaşilor despre care vorbeau legendele din bătrâni.În vechime, cu mult înainte ca localitatea să fie atestată, se spune că zona Boziorului era locuită de uriaşi sau „tartari”. Legenda spune că aceştia ar fi construit două subterane sub nişte stânci enorme şi că tot ei ar fi sculptat Stâlpii Tainiţei, de pe muntele cu acelaşi nume, zonă în care nu poate ajunge picior de om în zilele noastre. De asemenea, pe muntele Tainiţa există un loc unde în stâncă sunt săpate “scaune” domneşti a căror origine este inexplicabilă pentru localnici, deoarece se află, de asemenea, la înălţimi foarte mari şi în zone inaccesibile.Legenda tartarilor este susţinută şi de Herodot, care amintea despre ei ca despre un trib nobil şi glorios. Numiţi şi „teutari” sau „titani”, aceştia erau, relata Homer, „favoriţii zeilor”, deoarece „întreceau pe toţi oamenii în înălţime, forţă şi frumuseţe”. Ei au ridicat altare imense pe care aduceau ofrande zeilor, dar şi construcţii sub formă de turnuri şi fortificaţii ciclopice de apărare, după cum spunea Aristotel.

Uriaşii din Ţara Haţegului

Ţara Haţegului este şi ea plină de legende despre uriaşi. Se spune că în zonă două fete de uriaşi au ridicat cetăţi, una la Deva, una pe vârful muntelui Retezat. Cum cea de pe munte era mult mai frumoasă, cealalată fată de uriaş s-a supăart şi a aruncat cu un fier de plug, distrugând cetatea “rivalei” sale şi retezând, totodată, şi vârful muntelui despre care se spune că atunci şi-a primit şi numele.

La începutul secolului al XX-lea, în depresiunea dintre Petroşani şi Deva s-au găsit câteva schelete despre care s-a crezut că aparţineau uriaşilor. Baronul ungur Franz Nopcsa, care studiase ştiinţele naturale la Viena, a fost interesat de descoperiri şi a cercetat oasele găsite de ţărani, însă a stabilit că acestea aparţineau însă unor dinozauri pitici.

Secretul uriaşilor din Bucegi

După cum a reieşit şi din povestea scheletelor gigantice descoperite la Argedava, autorităţile au părut mai mereu secretoase în privinţa uriaşilor.

În 2009, echipa emisiunii „Acces Direct”, difuzată de Antena 1, a realizat o anchetă pe tema uriaşilor din Bucegi. După mai multe dezvăluiri privind o reţea de tunele subterane imense care s-ar regăsi în zonă, la redacţie s-ar fi primit un telefon de ameninţare, a cărui înregistrare a fost făcută publică în cadrul emisiunii. Un bărbat misterios le-a „recomandat” jurnaliştilor să sisteze dezvăluirile, deoarece au intrat „într-un joc periculos”. „Nu mai vorbiţi despre Bucegi. Sunt informaţii care trebuie să rămână la nivelul unor structuri şi nu trebuie făcute publice. Să nu vă doriţi să ne cunoaşteţi, să daţi interviuri la noi. Atât am avut de spus”, a fost mesajul transmis jurnaliştilor. Dacă apelul a fost adevărat sau regizat, probabil nu vom afla niciodată. 

În România, schelete de uriaşi au mai fost descoperite la Polovragi, la Cetăţeni (2005), sub mănăstirea Negru Vodă, personaj despre care se spune că avea el însuşi o statură impunătoare şi că îşi ţinea consfătuirile cu căpitanii pe “scaunele” domneşti săpate în stâncă la Scăieni. Şi în Pantelimon – Lebăda, în octombrie 1989, au fost scoase din pământ 20 de schelete de uriaşi, dar în niciunul dintre cazuri cercetările nu au fost continuate.

Legenda lui Gogea Mitu, „Goliat de România”

Dincolo de toate legendele cu uriaşi, în România a trăit un personaj cu genă de gigant. Toată lumea a auzit cel puţin o dată de Gogea Mitu, cel mai înalt român cunoscut vreodată. 

Născut Dumitru Goagă, pe 14 iulie 1914, la Mârşani, el a murit însă la numai 22 de ani. Avea 2,42 metri, iar datorită înălţimii sale a devenit celebru în toată lumea. După ce a lucrat o perioadă la Circul Globus, care îl prezenta drept „omul care îndreaptă fierul”, datorită forţei foarte mari conferite de statura sa, tânărul a fost remarcat de un fost boxer care l-a convins să urce în ring. Era anul 1934 când a început să înveţe tainele sportului cu mănuşi, iar primul său meci a avut loc pe stadionul Venus, unde s-au strâns mii de oameni pentru a-l vedea pe „Goliat de România”. Nu a apucat să boxeze decât doi ani, pentru că s-a îmbolnăvit de tuberculoză, boală care l-a ucis la numai 22 de ani. Cel puţin asta este varianta oficială, pentru că au fost voci care au susţinut că de fapt ar fi fost otrăvit de oameni geloşi pe succesul său.

O rudă îndepărtată a lui Gogea Mitu povestea în 2005 pentru Jurnalul Naţional că în familia Goagă s-a mai născut un băiat cu genă de uriaş, însă acesta a murit la vârsta de 7 ani, când măsura deja 1,80 metri.

Ani de zile, însă, a circulat legenda potrivit căreia Gogea Mitu ar fi fugit în munţi, sătul să tot fie privit ca o ciudăţenie a naturii şi întors pe toate feţele de cercetătorii vremii care încercau să descopere misterul înălţimii sale impresionante.

Povestea spunea că tânărul a decis să fugă în munţi, iar un prieten l-a ajutat să dispară. Ca ultimă rugăminte la despărţire, Gogea Mitu l-a rugat pe tovarăşul său să-i aducă logodnica pentru a-i spune “adio”, iar la ultima întâlnire cu femeia iubită, acesta a urcat-o pe maşină pentru un ultim sărut şi i-a spus să nu-l mai aştepte şi să-şi refacă viaţa, pentru că nu mai vrea să fie privit ca un monstru.

Sursa: http://www.worldwideromania.com/2013/06/08/uriasii-mit-si-secret-de-stat/

Pelerinul care se află în judeţul Vâlcea are de ales o drumeţie de basm, pe una din cărările monahilor, un drum iniţiatic, ascuns de Munţii Căpăţânii şi unde, de la un capăt la altul, parcă apele râului Cheia ridică spre nemurire psalmii cereşti.

Trei mănăstiri, trei temple ale creştinătăţii curbează timpul universal şi aduc pelerinul într-o buclă superbă. Sărăcineşti, Iezer şi Pahomie, una mai aproape decât alta de cerul heruvimilor, sunt cele trei lăcaşe de cult ale acestui drum prin inima Căpăţânilor (sau Stâncoşii Vâlcii). Drum de haiduci, drumul Gologotei, drumul care merge fie pestera lacul verdeprin canioane, fie printr-o vale frumoasă, drum care te va duce spre un loc de vis.

Pentru că, aici, pământul frumos al Vâlcii îşi deschide pântecul pentru a lăsa privitorului diamantul sau smaraldul să luminze sufletul, inima, să picure din ceea ce zeii au creat ce e mai frumos în lume.

Într-un judeţ frumos nu putea să nu existe una dintre cele mai frumoase peşteri ale lumii – Peştera de Smarald sau Peştera Lacului Verde. Situată într-un canion spectaculos – Canionul Cheii.

Această fereastră spre o altă lume, una cosmică, de-a dreptul, este situată în peretele vestic al Muntelui Stogşoare, la o altitudine absolută de circa 990 m şi relativă de 140 m faţă de talvegul văii râului Cheia, în versantul stâng al Ogaşului Ursului, un adevărat râu de grohotiş.

A fost explorată şi cartată în anul 1978 de către Cercul de Speologie “Niphargus” Râmnicu Vâlcea.

Peştera are o intrare relativ mare, de circa 6×4 m. Imediat după această fereastră a timpului  urmează două galerii: prima, foarte îngustă, are numai 10 m lungime; cealaltă este largă şi înaltă ca un palat extraterestru, cu podeaua dreaptă, acoperită cu fragmente mărunte în primii 15 m şi cu blocuri mari de calcar în rest, prăbuşite peste vechi concreţiuni.

După 35 m galeria se ramifică. Cele două ramificaţii, după ce îmbrăţişează un imens pilier, se reîntâlnesc în Sala Mare. Ramificaţia principală are o pantă de 4 m, iar cea secundară este uşor descendentă, neconcreţionată şi foarte largă (25 m).

Sala Mare (30x20x10 m) are podeaua accidentată din cauza numeroaselor blocuri prăbuşite. Din colţul sud-estic porneşte o galerie, la început ascendentă, cu mult material clastic, care se ramifică după 20 m. În dreapta, galeria se termină cu trei diverticule scurte.

Minunea apare în galeria din stânga coboară la un lac de smarald,  prins între pereţii unei diaclaze, lat de 1 m, lung de 10 m şi adânc până la 3 m. Prezenţa lacului într-o peşteră fosilă suspendată în calcare puternic fisurate se explică prin impermeabilizarea puţului galeriei cu argilă de decalcifiere.

Prin deschiderea unor fisuri, este posibil ca lacul să se dreneze ca şi cel din Peştera Pagodelor. Nu necesită echipament special pentru vizitare, ci doar surse de iluminare.

Nu trebuie ratat acest lac cosmic, pus încă de dinainte de facerea lumii pământene…

Sursa: http://www.ramnicuvalceaweek.ro/?p=20806

Cea mai cunoscută legendă de pe Valea Cernei este a lui Iovan Iorgovan, supranumit „braţ de buzdugan” şi a balaurului cu şapte capete, legendă ce prezintă numeroase variante, în funcţie de zonă şi de povestitor.

Pe Valea Cernei, s-a născut o tulburătoare baladă populară, brodată pe străvechea legendă a voinicului Iovan Iorgovan. Balada povesteşte cum Iorgovan, acest viteaz între viteji, venind pe Cerna-n sus, află despre o fecioară frumoasă, Ana Giordănel, care fusese răpită de un balaur.

 “Sus, pe Cerna-n sus,

Mulţi voinici s-or dus.

Şi toţi s-au răpus.

Dar a mai rămas

Un Roman viteaz:

Iovan Iorgovan,

Braţ de buzdugan.”

În folclor, Iovan Iorgovan a fost şi un haiduc vestit, şi un vânător iscusit, care a trăit, probabil, înainte de secolul al XVIII-lea, cel mai probabil în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Aproape toate peşterile importante din zona Munţilor Mehedinţi şi culoarul montan al Cernei, în special în jurul localităţilor Orşova, Baia de Aramă, Băile Herculane şi Tismana, apar în folclorul local ca locuri de refugiu ale acestuia.

În volumul „Iorgovan – mit, legendă, baladă” (Casa Editorială Cuget, Simţire şi Credinţă, Bucureşti, 1995), scris de Enache Nedela şi Mihai Floarea, sunt adunate 43 de variante ale baladei populare dedicate acestui erou mitic purtând nume de floare primăvăratică („Iorgovan” este înrudit cu persanul „erguan” – liliac, care la rândul său a avut ca etimon nostratic *orgo-, *ergo-). Autorii comentează, de asemenea, simbolurile acestei unice creaţii folclorice: pădurea – simbol al lumii imaginare, fetele – simbol al gintei latine, somnul – simbol al uitării, al pierderii identităţii, cucul – simbol al indiferenţei, şarpele – simbol al opresiunii, musca golumbacă – simbol al perpetuării şi multiplicării răului, darurile – mreana şi fuiorul de aur etc.

Vechea poveste populară Varianta publicată de Al. Popoviciu ( “Băile lui Ercule sau scaldele de la Meedia”, Editura Albina, 1872) are la bază o veche poveste populară păstrată de la strămoşi, conform căreia, pe vremea războaielor dintre daci şi romani, s-a pripăşit pe Valea Cernei un şarpe, care, având obiceiul să se scalde în apele termale, a devenit treptat uriaş, transformându-se într-un balaur.

Înspăimântaţi de cumplita dihanie, oamenii locului încercau mereu să o îmbuneze, aducându-i de mâncare în fiecare zi câteva oi şi un bou: “Într-una din zile, rătăcindu-se prin codri, feciorul împăratului îl surprinse pe balaur tocmai când se scălda într-un izvor fierbinte. A stat şi a chibzuit Iorgu Iorgovan, căci aşa îl chema pe prinţ, că ar fi bine să se îmbăieze şi el în fiecare zi în acel izvor, poate s-o face uriaş. Şi într-adevăr, după câteva scăldări uriaş se făcu.

 La ceva vreme după aceste întâmplări, într-o dimineaţă, mergând pe Cerna în sus, Iorgu Iorgovan auzi dintr-o dată un glas femeiesc care se tânguia de răsunau codrii. Dând pinteni calului şi răcnind ca un leu, Iorgu ajunse la faţa locului şi îşi văzu sora cea mică încolăcită de balaur, care era gata să-i frângă trupul fraged şi să o înghită cu totul.

De cum îl zări pe voinic, fiara eliberă fata din strânsoare şi o tuli la vale pe Cerna. Dar Iorgu Iorgovan îl urmări şi îl ajungea mereu din urmă retezându-i câte un cap, până a mai rămas jivina numai cu unul.

Simţindu-se încolţit, balaurul îl rugă pe voinic să-i cruţe viaţa, altminteri capul lui se va împuţi şi va slobozi muşte rele care vor vătăma animalele şi oamenii. Feciorul de împărat însă nu-l ascultă şi cu o lovitură fulgerătoare de paloş îi tăie şi ultimul cap. Acesta, însă, avu puterea miraculoasă să fugă mai departe pe Cerna în jos până la Dunăre şi să se ascundă într-o peşteră (numită astăzi Gaura cu Muscă), din care sloboade mereu muşte rele care atacă oamenii şi vitele”, se arată pe site-ul Banatul Montan.

Şi Nicolae Densusianu vorbeşte în „Dacia preistorică” despre participarea lui Hercule la expediţia argonauţilor pentru a duce în ţările meridionale un vechi paladiu al pastorilor pelasgi, lâna de aur din pădurea cea sfântă a lui Marte. Numele sub care Hercule, acest nemuritoriu erou al lumii pelasge, figurează în cântecele şi legendele poporului român este Iovan Iorgovan, braţ de buzdugan, mândru falnic căpitan.

Sursa: http://adevarul.ro/locale/turnu-severin/povestea-iovan-iorgovan-voinicul-brat-buzdugan-cea-mai-tulburatoare-balada-valea-cernei-1_5513de21448e03c0fdecbe89/index.html

Legendele uneia dintre marile minuni naturale ale României

Gheţarul Focul Viu este una dintre marile comori naturale ale Munţilor Apuseni, care în bătaia razelor soarelui se transformă într-un bulgăre de flăcări.

Peştera Focul Viu ocupă locul trei ca mărime în rândul gheţarelor subterane din ţară (25.000 de metri cubi), după Gheţarul Scărişoara şi Avenul Borţig. Cunoscută în vechile descrieri şi sub denumirea de Peştera Eschimoşilor, grota este alcătuită din două săli.

În Sala Mică sunt stalagmite, în timp ce în Sala Mare se află impresionantul bloc de gheaţă, precum şi trunchiuri de copaci care au căzut prin fereastră din boltă. “Turiştii pot vedea al treilea ghețar subteran ca mărime din România, după Scărişoara şi Borţig. Peştera prezintă o sală mare şi un morman de buşteni putreziţi, care au căzut prin fereastra din tavanul peşterii”, explică Mircea Petrescu, ghid Salvamont Bihor.

Se recomandă vizitarea peşterii în jurul prânzului, când razele solare pătrund prin horn în peşteră. Explicaţia existenţei blocului de gheaţă este dată de două elemente: iarna, fereastra din tavan favorizează acumularea aerului rece, iar lipsa ventilării în peşteră menţine aerul rece captiv tot timpul anului.

În latura din dreapta se deschide un fel de crevasă, extrem de periculoasă, de 20 metri adâncime, care nu poate fi coborâtă decât cu ajutorul scărilor speologice. Este locul în care tot timpul anului se găseşte zăpadă şi gheaţă.

Gheţarul de la Focul Viu constituie un foarte important teren de cercetări ştiinţifice complexe, care permit obţinerea unor date complementare celor furnizate de Gheţarul de la Scărişoara în legătură cu mecanismul glaciaţiunii de cavernă şi cu paleoclimatul Munţilor Bihor.

Peştera Focului Viu stă sub semnul vechilor povestiri despre eroi de staturi formidabile care au trăit în vremurile de demult în aceste zonă. Una dintre legende vorbeşte despre o familie de uriaşi pe care Decebal a adăpostit-o în Apuseni cu condiţia ca aceasta să-i păzească aurul ascuns în peşteră.

Într-o zi, oamenii care au venit să fure comoara l-au momit pe mezinul familiei cu mâncare otrăvită. Băiatul a murit, dar nici prădătorii nu au avut o soartă mai bună, găsindu-şi sfârşitul sub bolovanii care s-au prăvălit peste ei atunci când au intrat în peşteră. De durere că şi-a pierdut copilul, bătrânul uriaş a început să răscolească pământul şi aşa s-au format toate văile, dealurile şi peşterile din zonă.

Sursa: http://adevarul.ro/locale/oradea/pestera-apuseni-gheata-arde-bulgare-flacari-legendele-uneia-marile-minuni-naturale-romaniei-1_55d1f2d5f5eaafab2c9ba5d9/index.html

Ţara noastră ascunde multe locuri de o frumuseţe ireală, care par desprise din poveşti şi sunt puţin cunoscute. Turistii străini aleg să vină în România pentru că peisajele îi încântă de fiecare dată, iar oamenii sunt foarte primitori şi calzi. Iată 3 locuri din România pe care poate că nu le-ai vizitat, dar trebuie neapărat să o faci:

Podul lui Dumnezeu

Podul lui Dumnezeu (Podul Natural de la Ponoarele) este unicul pasaj natural rutier funcțional la nivel național, traversat de DJ 670 Baia de Aramă-Drobeta Turnu-Severin, fiind un vestigiu al Peșterii Podului ce a rezultat prin surparea tavanului acesteia. Este cel mai mare pod natural al țării și al doilea ca mărime din Europa (30 m lungime, 13 m lățime, 22 m înălțime și 9 m grosime), dar singurul din lume deschis traficului rutier (inclusiv de mare tonaj). Ca alcătuire petrografică prezintă o structură masivă de calcare stratificate în bancuri de 1-2 metri, arcada din aval aflându-se într-o stare de conservare mult mai bună decât cea din amonte.

Legende:

Din bătrâni se povestește că, aici locuia Dracul, oamenii rugându-se lui Dumnezeu să-i scape de el. Atunci, Dumnezeu, a lovit cu palma în tavanul peșterii, unde locuia Diavolul, care s-a prăbușit peste intrare. Dar Dracul a scăpat, ieșind pe cealaltă gură a peșterii și s-a agățat cu ghearele de vârful Dealul Peșterii. Dracu s-ar fi urcat apoi pe o stâncă, ce-i poartă numele: Stânca Dracului.

Altă legendă spune ca podul ar fi fost construit de Dumnezeu pentru ca Sfântul Nicodim să treacă prin Tismana după ce oamenii l-au alungat din comună, punându-i în traistă o găină cu gâtul tăiat, o pâine și un cuțit, acuzându-l de furt. Pe la anul 1370, călugărul era în căutarea unei cascade care i s-a arătat în vis și deasupra careia trebuia să construiască o mănăstire. Din Ponoarele, a plecat la Tismana, unde a ridicat Mănăstirea Tismana. Înainte de a pleca, el a blestemat apa de la Ponoarele, să fie fără pești și să o înghită pământul. Și chiar așa s-a întâmplat, pentru că pe cursul ei s-au construit 8 mori, iar în ea nu trăiește niciun pește.

O altă legendă spune că podul a fost construit de Hercule.

Grădina Zmeilor

Grădina Zmeilor (monument al naturii) este o arie protejată de interes național ce corespunde categoriei a III-a IUCN (rezervație naturală de tip geologic și peisagistic), situată în județul Sălaj, pe teritoriul administrativ al comunei Bălan.

Rezervația naturală Grădina Zmeilor a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea a III-a – zone protejate) și se întinde pe o suprafață de 3 hectare.

Arealul „Grădina Zmeilor” prezintă o zonă naturală (din Podișul Someșan, subunitate geomorfologică a Depresiunii colinare transilvane), ce cuprinde un ansamblu neregulat de stânci (Fata Cătanii, Zmeul și Zmeoaica, Moșu, Călugării, Căpitanul, Acul Cleopatrei, Soldații, Eva, Dorobanțul, Degețelul, Sfinxul), cu forme bizare (turnuri, ciuperci, ace, abrupturi stâncoase), dispuse la baza dealului „Dumbrava”.

Formațiunile geologice (atribuite perioadei holocenului) alcătuite din gresii (de culoare cenușiu-gălbuie) cu intercalații de microconglomerate, s-au format prin acțiunile repetate ale aerului (îngheț-dezgheț, vânt, temperatură), apei (spălare, șiroire) și a proceselor gravitaționale (prăbușiri, surpări) desfășurate de-a lungul timpului.

Lacul cu vârtej

Lacul de acumulare Vida este un lac artificial realizat pe Râul Holod (Vida) print-un baraj de anrocamente de 10 m. înălțime.

Barajul Vida este un baraj de anrocamente de 10 m înălțime, cu o lungime la coronament de 70 m. Pentru evacuarea debitelor maxime, barajul a fost prevăzut cu un deversor tip pâlnie. Barajul a fost terminat în anul 1967.

Pe locul actual al barajului înainte de 1967 se afla cea mai veche moară din satul Luncasprie, numită moara lui Lioliu. Pe acest loc se aflau doar două case, a morarului și fiului acestuia.

Din locul acesta se putea ajunge pe o potecă îngustă în satul Răcaș, sat aflat foarte sus între dealuri.

Lacul de acumulare are un volum de 0,4 milioane m3 și o suprafață de 6 ha. O curiozitate turistica a acestui lac o reprezintă pâlnia de deversare, cu rolul de a normaliza debitul când sunt precipitații abundente în zonă.

Sursa: http://ziarulonline.com/peisaje-de-poveste-trei-locuri-mai-putin-cunoscute-din-romania-dar-unice-in-lume/

A fost planeta noastră locuită de uriaşi? În Istoria interzisă – Misterul uriaşilor, Jamie Theakston călătoreşte în Sardinia, pentru a analiza relatările despre descoperirea unor schelete gigantice într-o peşteră, care sugerează că uriaşii au existat cândva pe pământ.

Legende despre uriaşi găsim chiar şi în ţară noastră, în Munţii Bucegi şi în Maramureş. Oriunde mergi în România, fie că sunt născociri sau aievea, aceste basme s-au transmis peste generaţii până în zilele noastre. Aţi auzit, probabil, în poveştile copilăriei, de Sfarmă-Piatră sau Strâmbă-Lemne, iar tărâmul basmelor era plin de căpcăuni care înghiţeau copii şi cete de uriaşi care dormitau şi zguduiau pământul.

În Teleorman şi Giurgiu se vorbeşte de uriaşi cunoscuţi aici ca jidovi, iar cea mai cunoscută poveste este cea a lui Novac. De asemenea, în Munţii Buzăului circulă din bătrâni poveşti despre tartarii care au săpat sub stancă. În Ţară Bucegilor, ele surprind elemente romantice, iar pădurenii vorbesc în şoaptă despre ei. Legendă sau nu, folclorul uriaşilor va ocupa mult timp un loc important în lumea noastră.

Sursa: http://www.filmedocumentare.com/istoria-interzisa-misterul-uriasilor/

Ţara Hațegului este un ținut unic în România. Istoria, legendele și locurile desprinse parcă din povești se împletesc pentru a crea un cadru magic. Două dintre bogăţiile de aici sunt Peștera Bolii și Canionul carstic de la Bănița. La mai puțin de șase kilometri de Petroșani, pe vechiul drum ce lega Orientul de Occident se află Peștera Bolii. Istoricii afirmă că a fost locuită în perioada neoliticului și apoi în epoca bronzului.

În pas cu istoria ea devine loc de refugiu pentru comercianți, armate, haiduci, inclusiv pentru partizanii care se opuneau regimului comunist. Cert este că Peștera Bolii este amintită oficial în cronicile de la Viena la începutul anilor 1400. Peștera Bolii este o străpungere naturală, iar cei 466 metri sunt accesibili în totalitate. Portalul de intrare este spectaculos cu o lățime de 20 metri la intrare și o înălțime de 10. Apoi, peștera dezvoltă galerii impresionante. Datorită acusticii, sala principală a fost folosită încă din perioada interbelică pentru concerte. Din 2006, activitățile artistice au fost reluate. În 1960 au fost construite poduri peste pârâul din interior, însă ele au fost distruse în timp. Pentru o perioadă, peștera a fost abandonată, pentru ca apoi speologi si voluntari să lucreze la reamenajarea ei pentru a o reda circuitului turistic.

La nici doi kilometri de Peștera Bolii, pe drumul ce leagă Hațegul de municipiul Petroșani se află desprins dintr-o altă lume. Este vorba de canionul carstic de la Bănița, un loc puțin promovat, însă de o frumusețe rară. 

Accesul către cheile Băniței, acolo unde se află canionul se face de pe drumul european E79. Pe o lungime de 200 metri, pârâul Jupâneasa a sculptat în calcar milioane de ani, pentru ca astăzi turiștii să se poată bucura de o priveliște încântătoare. Vara este anotimpul cel mai potrivit pentru vizitarea acestui canion. 

Legenda comorii din Peștera Bolii

Bătrânii povestesc că în muntele în care apa a sculptat Peştera Bolii se găseşte o comoară ascunsă de daci, pentru a nu cădea în mâna romanilor şi protejată de un crunt blestem. Nimeni nu ştie locul unde sute de care pline cu aur stau de mii de ani. Cei care-l găsesc nu se mai întorc în lumea aceasta. Mitu este un localnic în vârstă de 80 de ani, dornic de a spune legenda comorii din Peştera Bolii. „O… păi comoara există. Este aur acolo de cea mai bună calitate şi nimeni nu o găseşte. Tata povestea cum copilul lui Dumitru, un momârlan care avea casă pe Valea Arsului, a plecat după comoară. Vroia să ia atât aur cât să-şi ia doi boi. Nălucile care o apără erau să-l omoare. A mers el împreună cu un aghiotant al lui şi după ce au tot căutat, au găsit locul unde este ascunsă. Băiatul şi-a lăsat aghiotantul acolo, ca să ştie unde să se întoarcă şi s-a dus în cătun după ajutoare. La întoarcere n-a mai dat de aghiotant şi locul unde era comoara s-a schimbat. A mai găsit o coadă de topor lângă o cioată unde făcuse semn, să ştie să ia poteca până la comoară. Locul s-a tot schimbat şi nu mai ştia unde este. Abia după o săptămână a ajuns acasă bolnav şi înfometat”, spune bătrânul.

Cei din cătunul de la Bolii spun că din moşi strămoşi li se povestea cum în peşteră sunt pasaje secrete, pereţii se deschid iar dincolo de galeriile subterane se găsesc comorile ascunse de daci. Generaţii întregi au fost înghiţite de peşteră, după ce au intrat prin pasajele secrete. Oamenii au fost atraşi de comoară şi n-au mai putut scăpa. O altă comoară este ascunsă în dealul pe care străjuieşte Cetatea de la Băniţa, nu departe de peşteră. În jurul celor două vestigii sunt ţesute mult mai multe legende legate de comorile ascunse de daci, iar bătrânii le spun turiştilor care cutează să-i întrebe de vorbă.

Legenda Jupânesei

Cu mult înaintea cuceririi Daciei de către romani, aceste meleaguri sălbatice şi greu de cucerit erau ocupate de mici comunităţi de daci liberi care işi apărau cu străşnicie teritoriul, obiceiurile şi legile Marelui Preot Zamolxis, divinitatea supremă tuturor geto-dacilor.

Geto –dacii sunt cunoscuti ca fiind singurul popor care încă de la începuturi au ascultat, s-au rugat şi au crezut într-o singura divinitate supremă – Marele Preot Zamolxis. Marele preot a hotărât ca toţi preoţii după moarte să se transforme în lupi albi iar pe cel mai cu credinţă întru gloria veşnică a dacilor liberi, l-a numit Marele Lup Alb, cu puteri depline întru ascultarea celorlalţi.

Marele Lup Alb veghează la libertatea dacilor şi a pământurilor, aşteptând clipa când Zamolxis ii va cere ca prin urletul de luptă al lupilor albi să anunţe apropierea duşmanului, iar haita de lupi albi împreună cu stăpânii pământurilor să înfrângă prin luptă şi să alunge duşmanii.

În vremuri tare de demult, stăpâna pământurilor şi pădurilor din jurul Peşterii Bolii (primită ca zestre de la parintii săi bogaţi) era o neînfricată domniţă ce se numea Jupâneasa.

Mândră, domnoasă, gătită tot timpul, puţin cam rea şi trufaşă, işi dorea în taină ca iubitul ei chemat la luptă de Lupii Albi, să se întoarcă degrabă din razboiul purtat cu duşmanii din zări îndepărtate.

Cu ochii negrii, parul lung şi mătăsos, obrajii rumeni, frumoasa Jupâneasa coborî în peşteră la Icoana Sf Fecioare Maria (apariţie misterioasă în stanca Pesterii) și se rugă fierbinte, poate prea insistent, să i se dea calea prin care să îl readucă acasă pe iubitul plecat.

Fecioara Maria îi îndeplini dorinţa neînduplecată de la pleca în nemărginite zări, transformand-o într-un pârâiaş cu unde cristaline, numit de atunci Jupâneasa, ce curge vijelios la vale şi își cheamă etern prea frumosul iubit.

Sursa: http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Timp+liber/Vacante/Pestera+Bolii+si+Canionul+carstic+de+la+Banita+bogatii+ale+Tarii

http://www.avantulliber.ro/2015/03/16/legenda-comorii-de-la-pestera-bolii/

http://www.petroaqua.ro/index.php?page=cave&language=ro