Nicolae Densuşianu a scris o lucrare monumentală la începutul secolului XX, numită “Dacia preistorică”. Aici sunt menţionaţi, pentru prima dată, titanii şi giganţii de pe teritoriul ţării noastre, despre care se vorbeşte în scrierile autorilor antici…

Dacă Pământul ar vorbi, ne-ar spune o poveste cutremurătoare. Ne-ar vorbi despre sine şi despre noi, despre lunga-i călătorie prin spaţiu şi timp, despre luptele duse întru stăpânirea bogăţiilor sale, despre tributul de sânge şi lacrimi plătit cotropitorilor-zei. Dacă Dacia ar vorbi, ne-ar povesti despre măreţia scufundată în oceanul uitării, despre cumplitul adevăr îngropat, despre moştenirea blestemată a poporului său şi despre  vremurile tulburi ce vor veni. Ne-ar vorbi despre Titani, despre Giganţi şi despre toţi cei înfieraţi. Şi astfel am înţelege, în sfârşit, de ce noi şi nu alţii a trebuit să îndurăm prigoana necontenită. Am înţelege, în ultimul ceas, dincolo de orice îndoială, care e rostul nostru şi poate, că am reuşi să punem capăt zbuciumului ce se repetă obsesiv, ca o zi întunecată de iarnă, pe care o tot îndurăm, mereu de la capăt, de mii de ani. Sau poate că a sosit vremea eliberării şi lanţurile vor pica de la sine. Spiritele adormite se vor trezi din lungul somn hipnotic, cerându-şi dreptul la fiinţare.

Nicolae Densuşianu, autorul misterioasei lucrări “Dacia preistorică” , a fost fără doar şi poate, un iniţiat. Densuşianu a reuşit să adune la un loc toate dovezile originilor noastre, iar argumentele sale sunt toate o palmă usturătoare pe obrazul gros al academicienilor de carton. Pentru că nu-l pot combate, îl ignoră. Dar chiar acei înţelepţi din vechime pe care îi tot citează dumnealor scot la iveală mistificarea. Pentru că Densuşianu nu face decât să-i citeze, la rându-i, pe aceiaşi filosofi de căpătâi ai umanităţii, atunci când creionează istoria neamului nostru. Iar referirile la Titani şi Giganţi sunt de-a dreptul răscolitoare. Atât de răscolitoare, încât mă întreb dacă omenirea chiar ştie ceva despre ea însăşi. Poporul român sigur nu mai are habar despre sine, pierdut în plasa minciunilor, umilit, hăituit şi înfometat cum este şi a fost parcă de când e timpul. Dar aici este marea mistificare: nu a fost aşa dintotdeauna, ba dimpotrivă.

Cei  mai vechi  şi cei mai glorioşi dintre pelasgi, au fost Titanii.  Ei sunt numiţi de autorii vechi “genus antiquum Terrae” şi “Terrae filii”. După theogonia lui Hesiod, cei dintâi copii ai Terrei/Gaea cu Uranus au fost cei doisprezece Titani, şase băieţi şi şase fete: Oceanos, Coeos, Crios, Hyperion, lapetos, Cronos (Saturn), Rhea, Tethys, Themis, Thia, Mnemosyne şi Phoebe.

De fapt, cele mai multe dintre aceste numiri reprezintă simple personificări de regiuni geografice, de râuri şi de munţi. Vechea familie a Titanilor se compunea astfel din 12 ginti. Patria Titanilor a fost, după toate tradiţiile istorice, în părţile de nord ale Traciei, lângă râul Ocennos-potamos. Oceanos, primul Titan, este de fapt, Istru. Descendenţi ai Titanilor erau consideraţi Hyperboreenii, care locuiau în nordul Dunării de Jos. Atlas, regele cel puternic al hyperboreilor, care mai târziu a fost prefăcut într-un munte imens, era şi dânsul un Titan. Titanii l-au detronat pe Uran şi au dat imperiul lui Saturn, sub domnia căruia au luptat vreme de zece ani, împotriva lui Jupiter/Iahve/Iehova. Dar Saturn a fost învins, iar Jupiter a ocupat tronul lui Uranus. Nemulţumiţi, Titanii s-au ridicat din nou, sub conducerea lui Atlas, dar au fost învinşi pentru a două oară şi întreaga lor clasă a fost exterminată. Unii au fost închişi într-o peştera adâncă, numită Tartaros, ceilalţi au părăsit regiunile de lângă Istru şi s-au risipit prin lume.

Unde au fost localizaţi titanii?

Densuşianu a localizat lupta Titanilor în pădurile din Munţii Banatului (Tartesiu), de-a lungul râului Cerna, adică pe teritoriul Daciei şi României de astăzi. Romanul îl citează de fapt pe Homer, completat de Dio Cassius: “Generalul roman Crassus, în lupta ce o avusese cu geţii (29-28 i.Hr.), prinse pe fratele regelui Dapyx (Dabigia), apoi dânsul pleca spre peştera numită Cira, o cavernă vastă şi puternică, unde se retrăsese un mare număr din locuitorii acestui ţinut, luând cu dânşii obiectele cele mai de preţ. În această peşteră, spun legendele, îşi căutaseră refugiul Titanii, când au fost învinşi de Joe (Jupiter)”.

Homer ne mai spune că Titanii erau «proto-părinţii deilor şi ai oamenilor distinşi”. Aşadar, termenul de “Titavsc”, după originea şi înţelesul său, este identic cu forma românescă “tătâni”, pluralul cuvântului “tată”.

După dezastrul de la Tartesiu, Titanii fugari au pus bazele civilizaţiei în Europa şi Asia Mică. Pe teritoriul Italiei au condus cele mai vechi triburi romane, Ramnes şi Luceres, formând nobila clasa “patres”, adică a patricienilor, cu mult înainte ca povestea lui Romulus şi Remus să fi prins viaţă. Erau numiţi “Tatienes” şi erau consideraţi “antiquissimi cives”, în traducere, “primii, cei mai vechi cetăţeni”. Toate afacerile publice ale statului roman erau pe mâna lor, doar ei având dreptul să administreze demnităţile preoţeşti, civile şi militare. Desemnau succesorul regelui, considerându-se “singurii mijlocitori între zei şi stat”. Superbi prin gloria lor cea veche, ei se ştiau dintr-o altă clasă, dintr-un alt sânge şi dintr-un alt neam decât cel al cetăţenilor obişnuiţi, inculţi şi de origine obscură, pe care-i numeau “plebs” – plebei. Numele lor tradiţional şi privilegiat de “patres” este amintit şi în cele 12 Tabule: “Nepatribus cum plebe con nubium sit “ – “căsătoria între patricieni şi plebei nu este permisă”. Poporul roman îi mai numea pe aceşti dintâi patricieni “titosi”, “patres” sau “orcini” – adică cei care au fost închişi cândva în Orcus sau Tartaros.

Alţi Titani stabiliţi prin alte locuri sunt amintiţi în scrierile lui Philochor: Tityus– fiul Geei din Attica, rege al Eubeei, Tithonus – un frate al regelui Priam al Troiei, Tatinos – principe barbar din Galia, precum şi un trib de “dittani” stabilit în Hispania, peninsula necucerită de romani. Dittanii aveau o simpatie deosebită pentru civilizaţia romană, iar patricienii nutreau aceleaşi sentimente pentru fraţii de la vest. Trimişii dittanilor erau admişi fără rezerve în Senatul roman, chiar dacă ar fi trebuit să fie consideraţi barbari.

În fine, termenul “Tetenius” apare şi pe o inscripţie romană din Dalmaţia (regiune din partea estică a Marii Adriatice, actualmente pe teritoriul Croaţiei).

Pe teritoriul Daciei, vechii Titani apar sub numele de “tătari”, fără nicio legătură cu triburile nomade ale cumanilor, veniţi din nordul Marii Negre, începând din secolul XII d.Hr., ori cu hoardele mongole ale lui Genghis Khan. În tradiţia daco-romană, termenul “tătari” este o simplă formă dialectală a cuvântului “tătâni”. Spre exemplu, în Codicele Voronetian, scris pe la începutul secuiului al XVI-lea, aflăm următoarele forme ale cuvântului: “Duminica 7 a sânţilor tătari”, adică Duminică, ziua a şaptea, a sfinţilor părinţi; “Legea tătăreascã” = Legea părintească sau Legea pământului; “Obicniteloru tătăresci” = obiceiurile părinteşti. Mai amintim aici şi o veche baladă populară românească, în care părinţii/edilii oraşului Braşov sunt numiţi “tartorii târgului”.

Prin urmare, termenul de “tătar” este foarte vechi pe meleagurile noastre. Herodot ne spune că Hercule a învăţat să tragă cu arcul de la un scit numit Teutarus, stăpân pe meleagurile din nordul Dunării de Jos. În teogoniile greceşti, Saturn mai are şi epitetul de “Tartaros”, adică tatăl sau tătânele. La Egipteni era numit ceva mai corect, Tatunen, şi era invocat în următorii termeni: «Părintele părinţilor, mare de la prima dată» etc.  Apollo, zeul/deul Soarelui, care mai avea şi epitetul de Titan, era adorat în unele părţi ale Romei sub numele de Tortor, după cum ne spune Suetoniu. În genealogia popoarelor preistorice, Titan, protopărintele Titanilor, figureză ca un nepot al regelui Pelasg.

Giganţii de pe teritoriul României

O altă ramură titanică despre care amintesc vechile teogonii greceşti, a fost cea a Giganţilor. Erau născuţi tot din cuplul Uranus-Geea, ca şi Titanii, dar firea le era mult mai aprigă şi mai dornică de neatârnare. Epicii eleni îi înfăţişează ca oameni superbi şi impunători, violenţi şi fără credinţă în zei. Aveau arme strălucitoare, iar statura lor era mult peste cea a oamenilor. Grămăticul Apollodor spune că Geea i-ar fi creat împreună cu Uranus, supărată fiind că Titanii fuseseră nimiciţi. Giganţii distrugeau totul în cale, din pricina enormităţii lor. Trupurile le erau acoperite cu solzi ca de balaur şi aruncau asupra cerului cu pietre şi cu lemne aprinse.

Giganţii formau prin excelenţă un popor de munte. În războiul ce-l avură cu Joe/Jupiter, noul cârmuitor al imperiului pelasg, ei ridicară munţi peste munţi, ca să urce în Olymp; imensul Atlas se cutremură la asaltul lor şi cu toate că Joe arunca asupra lor cu fulgerele sale, zeii lui n-au fost în stare să-i învingă. Atunci a cerut ajutorul lui Hercule şi sorţii victoriei se înclinară din nou spre Jupiter. Patria Giganţilor era, potrivit anticilor eleni, tot pe teritoriul Daciei, lângă Oceanos potamos, unde se născuseră şi fraţii lor, Titanii.

Nu ne mai miră că dacii erau consideraţi, în epoca romană, descendenţii Giganţilor. După războiul purtat împotriva lor, împăratul roman Augustus a ridicat în forul său un templu magnific, în cinstea lui Marte-răzbunătorul. Despre acest templu scrie Ovidiu în Fastele sale: “Grandios e monumentul, grandioasă e statuia zeului şi demnă de trofeele luate de la giganţi”. Şi împăratul Domitian a purtat război cu dacii. Marţial, unul dintre poeţii săi favoriţi, îl celebrează tot ca pe un învingător al Giganţilor.

Grecii sunt de părere că locuinţele giganţilor se aflau în regiunile muntelui Phlegra, lucru confirmat de poetul roman Statiu: “Phlegra, unde au luptat Giganţii cu Deii, se află pe teritoriul Daciei”. Din  “Argonauticele lui Orpheu” aflăm că muntele Phlegra se găseşte în apropiere de strâmtoarea munţilor Rhipaei (Clisura Dunării, Porţile de Fier). Identificăm astăzi vestitul munte în apropiere de Cerna, sub numele de Pregleda. Lipsit de vegetaţie, muntele e format doar din stânci calcaroase şi arse, ca şi cum un pârjol nemaipomenit l-ar fi îmbrăţişat cândva şi cu greu mai poate creşte ceva aici. De altfel, muntele primise numele de Phlegra tocmai pentru că fusese ars de fulgerele lui Joe/Jupiter.

Nu există nicio îndoială cu privire la localizarea evenimentelor. Lângă Phlegra Giganţilor se află peştera Avernus; la poalele muntelui Pregleda se găseşte o peştera imensă, complicată şi întunecoasă, chiar lângă o comună numită Isvernea (de la Avernus). În trupul Pregledei se mai cască şi astăzi o surpătură extraordinară, unică în felul sau, ce se spune că ar fi fost făcută de un uriaş.

De la grămăticii Apollodor şi Ilygin aflăm numele mai multor Giganţi care s-au remarcat în luptele cu zeii: Comşa, Bala, Porcu, Ianes, Aleman şi Crăciun. Ce mai e de comentat?! Numele sunt atât de româneşti, ca să zic aşa, încât alte argumente ar fi inutile. Ne aflăm aşadar în regiunea controlată de vechii Giganţi. În treacăt vom aminti aici despre gugani, o comunitate aparte răspândită în judeţele Mehedinţi şi Gorj, singurii care au păstrat o dialectica străveche şi par a fi cel mai mult legaţi de poporul gigantic.

Giganţii în scrierile iudaice

Poate cele mai interesante menţiuni despre Giganţi se găsesc în scrierile iudaice. Vechii iudei îi numesc “Gog şi Magog”, cea mai cunoscută legendă privitoare la ei aflând-o din scrierile lui Ezechiel. Într-una dintre profeţiile sale, acesta îi ameninţă/avertizează pe evrei că Iehova va aduce asupra ţării lor pe regele Gog din ţară Magog, cu oastea sa cea frumoasă, înarmată cu scuturi, coifuri, săbii, lănci, arcuri şi săgeţi. Acest popor venit dinspre Miazănoapte va fi însoţit de alte popoare care vor năvăli ca o furtună asupra ţării lui Israel. Vor cutreiera pământul, îi vor duce pe evrei în captivitate, dar vor fi la rându-le distruşi de mânia Cerului, odată ce-şi vor fi încheiat misiunea.

Profetul Ieremia, care trăise înaintea lui Ezechiel, vorbeşte despre acelaşi popor, numit “prădătorul ginţilor”, venit dintr-o ţară îndepărtată din Miazănoapte şi vorbind o limba pe care evreii nu o înţeleg. “Oameni cruzi”, spune Ieremia, “cu voci tunătoare, mai iuţi decât vulturii, toţi războinici neînfricaţi, vor împresura cetatea Ierusalimului, vor distruge toate celelalte cetăţi ale lui Iuda şi vor preface ţara evreilor într-un imens pustiu.  Aşa vor ajunge evreii sclavii străinilor, pe un pământ care nu este al lor”.

Dar cea mai cunoscută profeţie bibilică rămâne Apocalipsa lui Ioan Teologul. Vorbind despre “timpurile cele din urmă”, profetul ne spune că “atunci când se vor împlini o mie de ani de când balaurul cel străvechi (Typhon, diavolul, Satana) a fost închis în adâncuri, acesta va fi eliberat şi va aduna mulţime de oameni, pentru că poporul lui Gog şi Magog este răspândit în toate colţurile pământului”.

Trebuie precizat că evreii străvechi înţelegeau prin “poporul lui Gog şi Magog”, triburile din neamul getilor. În felul acesta, prezicerile lui Ioan, Ezechiel, Ieremia capătă o semnificaţie aparte.

La rându-i, Sfântul Augustin confirmă aceste interpretări, chiar dacă nu este de acord cu ele: “Ginţile acestea, pe cari Apocalipsul le numeşte Gog şi Magog, nu sunt a se înţelege astfel, ca şi cum ar esista în unele părţi ale pământului, nişte barbari oarecare constituiţi sub numele acesta sau, precum îi numesc unii, Geţi şi Massageti”.

La fel, din oracolele sibylline rezultă că tărâmul în care locuiau popoarele Gog şi Magog se află situat la nordul Thraciei, o ţară sălbatică şi neospitalieră, expusă vânturilor, ploilor şi gerului cumplit, dar totodată un loc fecund, cu pământ bogat şi  pe alocuri, cu climă blândă. Aceste ginţi îl luaseră prizonier chiar şi pe Alexandru, dar acesta a reuşit să scape, a adunat oştire mare şi a cucerit această ţară aflată lângă strâmtorile Caucazului. Cei învinşi s-au retras între două piscuri de munte, aşa că învingătorul a ridicat acolo o poartă înaltă şi lată, din bronz ori din fier, şi  a închis pasul acela. “De acolo, ginţile acestea vor mai ieşi doar la capătul lumii pentru a invada Israelul”, spune legenda. Împreună cu Gog şi Magog, Alexandru mai închisese alte 37-40 de popoare. Numele acestora, potrivit “Revelationes” scribului Metodiu (sec. VIII-IX), ar fi următoarele:  Gog şi Magog, Marson, Mosach, Thubal, Anog, Ageg, Athenal, Cephar, Pothim,Hei, Libii, Gumei, Pharilei, Ceblei, Lamarchiani, Charchanii, Amathartae, Agrinardi, Alan, Anufagi, Cynocephali. (Sursă: “Dacia preistorică”, Nicolae Densuşianu)

Legendele românilor. Închisoarea Titanilor din judeţul Dolj

Într-o localitate din judeţul Dolj s-au desoperit, nu demult, oasele unui elefant preistoric, vechi de mai bine de două milioane de ani. Fosta carieră de pietriş unde s-a făcut ciudata descoperire a fost transformată de către localnici într-un lac, dar nu toţi au fost de acord cu asta. Unii cred că astfel va fi tulburat somnul uriaşilor şi că aceştia se vor trezi să-i pedepsească. Zona era oricum cunoscută pentru fenomenele inexplicabile: lumini ciudate şi zgomote stranii tulbură dintotdeauna liniştea bieţilor creştini.  Bătrânii cunosc multe legende despre oamenii uriaşi care au vieţuit aici, în străvechime:  “Se spune că pe locurile astea ar fi coborât din ceruri, pe nişte balauri zburători, nişte uriaşi. Şi atât de mult le-a plăcut locul, încât au decis să rămână. Şi au avut grijă uriaşii şi de oameni şi de dobitoace. Şi toată lumea trăia în pace şi în armonie. Până când unul dintre ei a descoperit că din strugurii pe care ei îi mâncau, se putea face o licoare bună de băut. Atunci se spune că a fost descoperit vinul, dar odată cu el s-a terminat şi bună înţelegere. Uriaşii se îmbătau şi se luptau între ei, îşi făceau rău unul altuia şi împreună le făceau rău oamenilor care se aşezaseră în ţinutul lor. Strigătele de disperare ale oamenilor au fost auzite de Bunul Dumnezeu care a trimis un înger de-al Său să le curme suferinţă. Iar îngerul, după ce i-a luat pe oameni şi i-a pus pe cel mai înalt munte, a scufundat ţinutul cu tot cu uriaşi, de nu a mai rămas în viaţă nici unul. De atunci stăpânesc oamenii aici”. Aşa sună legenda.

Un pescar amator spune că a trăit o experienţă înfricoşătoare care l-a determinat să nu mai arunce undiţa în “lacul uriaşilor”:

“ Din lac răzbat tot felul de zgomote ciudate, de ţi se face pielea de găină. Se aud lovituri ca într-o poartă imensă, metalică”.

Cine şi de ce loveşte poarta de sub lac, sau ce fel de poartă e aceea, nu se ştie. Sau oamenii nu vor să ştie.

Din timpul celui de-al doilea război mondial mai circulă o istorie menită să-i îndemne la prudenţă, după cum spune un alt localnic:  “Ţiu minte de la bunicul meu, Dumnezeu să-l ierte, că prin `40 – 41 ar fi fost descoperit în zonă o jumătate de craniu imens. Oamenii spuneau că ar fi fost al unuia din uriaşii de pe vremuri. A venit un neamţ de la Bucureşti, cu ordin de la Mareşal, şi l-a ridicat. Bunicul spunea că numai ochii erau aşa, că la vreo 20 – 30 cm şi că după dinţi nu părea a fi de animal. Au încărcat craniul pe un camion şi l-au trimis în Germania. Se zicea că Hitler credea în lucruri de felul asta şi era convins că va descoperi un secret mare prin care să stăpânească lumea”.

 Podul uriaşilor din dreptul oraşului Brăila

În dreptul oraşului Brăila, chiar în mijlocul Dunării, la o adâncime de circa doi metri, există urmele încă necercetate ale unei construcţii stranii. Ani de zile barcagiii s-au ferit de locul respectiv, pentru că, spuneau ei, o forţă malefică trăgea în adâncuri oamenii, cu tot cu bărci. Ciudata construcţie este cunoscută de localnici ca Podul Uriaşilor. Nimeni nu ştie nici cine şi nici pentru ce anume a construit podul. Unii istorici presupun că a fost făcut de romani pentru a putea trece cu uşurinţă Dunărea, către cetatea Troesmis (Igliţa, n.a.). Dar două argumente spulberă ipoteza asta. În primul rând, costurile nu justificau o astfel de construcţie, cetatea neavând o importanţă strategică deosebită. În al doilea rând, în urmă cu 2.000 de ani, adâncimea şi furia fluviului nu permiteau o astfel de lucrare, cu toată tehnică arhitecţilor antici. Abaterea Dunării nu e posibilă nici astăzi în acel loc. Cât despre o construcţie făcută direct sub apă, nici nu încape discuţie! Şi atunci, cine a construit, totuşi, Podul Uriaşilor?

În ce priveşte cronicile istorice, într-una singură este amintit acest pod, devenit vizibil pentru puţină vreme în urmă cu circa două secole când, din cauza secetei, apele Dunării au scăzut enorm, aducând la suprafaţă urmele straniei lucrări. De altfel, puţini sunt şi localnicii care la ora actuală mai ştiu de existenţa ruinelor. Cu toate acestea, din când în când, cei care trec prin zona respectivă, susţin că aud gemete din adâncuri.  Cei care cunosc legenda afirmă că spiritele uriaşilor ar păzi în continuare podul pe care l-au construit şi imensă comoară îngropată undeva, pe fundul Dunării. Oricum, între legendă şi adevăr e o adâncime de doar … doi metri!

 Urmaşii uriaşului Enac

 O legendă creştină spune că pe vremea când Apostolul Andrei a stat în Dobrogea, în zona respectivă încă mai trăiau cei din urmă urmaşi ai lui Enac, singurii supravieţuitori ai uriaşilor învinşi de Moise în Canaan. Înalţi de 8 – 10 picioare (2, 5 – 3 m, n.a.), aceştia juraseră să răzbune alungarea strămoşilor lor de către armatele evreilor şi făceau imposibilă viaţa oamenilor din zonă. Tâlhării uriaşi trăiau într-un castel înconjurat de apele Dunării unde strânseseră bogaţii nenumărate din jafuri şi silnicii. Mult a fost sângele vărsat de urmaşii lui Enac pentru a strânge acele comori blestemate. La rugăminţile sărmanilor asupriţi de uriaşi, apostolul s-ar fi rugat Mântuitorului şi într-o noapte, apele Danubiului s-au umflat brusc şi au spulberat castelul şi pe apărătorii săi de pe faţă pământului, nelăsând niciun supravieţuitor.

Giganţii şi Frumoasa Adormită

Toţi plimbăreţii prin parcurile Capitalei au văzut cu siguranţă statuile Giganţilor şi pe cea a Frumoasei Adormite. Dar câţi au făcut legătura între acestea şi istoria geto-dacilor? Câţi au auzit despre gemenii divini şi despre Frumoasă Fără Nume?

Revenind la ciudatele statui din buricul primului târg al ţării, cităm Wikipedia:

“Giganţii sunt două statui amplasate în prezent în Parcul Carol I din Bucureşti, pe aleea principală, în apropierea intrării dinspre Piaţa 11 iunie. Statuile înalte de 3,5 m, aflate la o distanţă de 50 m una de cealaltă, la capetele opuse ale unei axe perpendiculare pe aleea Centrală a parcului, reprezintă două nuduri de tineri. Una din ele descrie un bărbat tânăr, având o atitudine încordată şi cu capul aplecat în faţă, cu umărul drept răsucit, mâna stânga o foloseşte drept sprijin, iar cea dreaptă este ţinută la spate; picioarele personajului sunt îndoite. Cealaltă reprezintă tot un nud de tânăr, cu capul aplecat spre umărul stâng, trunchiul este răsucit şi se sprijină pe mâna stângă, în timp ce mâna dreaptă este ţinută la spate.

Iniţial, în anul 1906, Giganţii au fost amplasaţi în faţă Palatului Artelor (distrus de cutremurul din ’40) şi a peşterii artificiale din faţă acestuia. Grota era denumită “Grota cu Giganţi” sau “Grota fermecată” , deoarece era străjuită de un grup statuar format din cei doi Giganţi şi Frumoasa adormită. Cele trei statui reprezentau personajele unei legende, conform căreia doi gemeni, îndrăgostiţi de aceeaşi femeie, au fost transformaţi în piatră din cauza iubirii neîmplinite, persoana iubită fiind transformată în cascadă. În faţa fostului Palat al Artelor, cei doi giganţi erau aşezaţi unul în faţa celuilalt, iar în mijloc, între ei, culcată, Frumoasa adormită.

Cele trei sculpturi au fost realizate de Filip Marin, sculptorul Frumoasei, denumită şi Fecioara adormită, Dumitru Paciurea şi Frederic Storck, sculptorii celor doi giganţi. Frumoasa adormită a fost sculptată în marmură, iar cei doi giganţi în piatră de Rusciuc”. “Frumoasa Adormitã” este expusă privitorilor, în Parcul Herăstrău.

Sursa: http://www.mixdecultura.ro/2015/02/nicolae-densusianu-si-sa-lucrare-enigmatica-numita-dacia-preistorica/

Dragobetele se mai numeşte, în funcţie de regiune, “Cap de primăvară”, ‘Sântion de primăvară’, ‘Ioan Dragobete’, ‘Drăgostiţele’, “Năvalnicul”, “Logodna sau însoţitul paserilor”. Sărbătoarea este specifică zonei de sud a ţării (Oltenia, Muntenia şi parţial Dobrogea). Obiceiul are o tradiţie milenară şi marchează începutul primăverii, renaşterea naturii, a dragostei, a apropierii.

În trecut, comunitatea era foarte interesată de ce se întâmplă în această zi, deoarece, astfel, membrii ei puteau afla la ce nunţi vor merge toamna. În după-amiaza zilei, toată suflarea, atât cei care făceau parte dintr-un cuplu, cât şi cei singuri, petreceau, jucau sau cântau, fiindcă se credea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut măcar o persoană de sex opus nu-şi vor mai găsi pereche tot restul anului.

În tradiţia românească, Dragobetele marca începutul primăverii, fiind ţinut în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea la 24 februarie. Data de 24 februarie nu era întâmplător aleasă, marcând începutul anului agricol. Este momentul în care întreaga natură renaşte, păsările îşi caută cuiburi şi, după unele credinţe populare, ursul iese din bârlog. Odată cu natura, reînvia şi iubirea, iar Dragobetele marca ziua în care întreaga suflare sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea pentru venirea primăverii. Divinitate mitologică asemănătoare lui Eros (zeul iubirii, în mitologia greacă) şi Cupidon (sau Amor, zeul roman al dragostei), Dragobete, cunoscut şi sub numele de Dragomir, este considerat, în credinţa populară românească, fiul Babei Dochia. Năvalnic şi nestatornic, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică şi este închipuit ca fiind un flăcău voinic, chipeş şi iubăreţ, care sălăşluieşte mai mult prin păduri.

 Preluat de la vechii daci, unde era perceput ca un zeu peţitor şi ca un naş ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, de-a lungul veacurilor românii au transformat Dragobetele, acesta ajungând să fie considerat ‘zânul dragostei’, zeitate ce îi ocroteşte şi le poartă noroc îndrăgostiţilor. A devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, precum cea a păsărilor ce ‘se logodesc’ în această zi.

 Dragobete este şi un zeu al bunei dispoziţii, de ziua lui organizându-se petreceri, prilejuind, astfel, înfiriparea unor noi iubiri, logodne şi chiar căsnicii. Odinioară, de Dragobete, satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi peste tot se putea auzi zicala: ‘Dragobetele sărută fetele!’.

 Credinţele populare referitoare la această sărbătoare sunt multe. Astfel, în popor se spunea că cei care participă la Dragobete vor fi feriţi de boli, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat.  

În dimineaţa zilei lui Dragobete, înveşmântaţi în straie de sărbătoare, flăcăii şi fetele se întâlneau în centrul satului sau în faţa bisericii. Dacă vremea era urâtă, se strângeau în casa unuia dintre ei, unde se ţineau de jocuri şi de poveşti. Însă, dacă vremea era prielnică, porneau în cete, cântând, către pădure sau prin luncile din apropiere, unde băieţii adunau lemne pentru foc, iar fetele culegeau ghiocei, violete şi tămâioasă, flori de primăvară şi plante miraculoase, pe care le păstrau la icoane, fiind folosite apoi la descântece de dragoste. Adunaţi în jurul focurilor aprinse, flăcăii şi fetele stăteau de vorbă.

În unele zone, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apă din omătul netopit sau de pe florile de fragi. Această apă, despre care se spunea că e ‘născută din surâsul zânelor’ (‘apa zânelor’), era păstrată cu grijă, existând credinţa că avea proprietăţi magice: făcea fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase. Dacă de Dragobete nu erau zăpadă şi fragi, fetele adunau apă de ploaie sau luau apă de izvor pentru spălatul părului.

 În Mehedinţi, exista obiceiul numit ‘zburătorit’, potrivit căruia, la prânz, fetele se întorceau în fugă spre sat. Fiecare flăcău urmărea fata care îi era dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, goana se sfârşea cu un sărut în văzul tuturor. Acest sărut simboliza logodna celor doi tineri, pentru cel puţin un an de zile. Nu de puţine ori, aceste logodne ludice precedau logodnele adevărate, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă. În Ardealul de sud-vest (de pildă, în zona Orăştiei), Dragobetelui îi corespunde sărbătoarea Popelnicului. Tinerele merg să culeagă planta omonimă, cu ale cărei frunze îşi spală părul. Popelnicul se culege după un ritual prestabilit: fetele merg pe ascuns, nespălate şi nemâncate, încă de la sfârşitul nopţii. Ele lasă ca ofrandă pâine şi ouă sau pâine cu sare şi culeg planta. Tinerii fac hore în câmp şi, dacă vremea este frumoasă, merg să culeagă ghiocei. Uneori, flăcăii petreceau din plin de Dragobete şi prin satele vecine, pentru a le merge bine peste vară.

De la această sărbătoare nu lipseau nici cei mai în vârstă, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuia să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot restul anului, în timp ce bărbaţii erau atenţi să nu le supere pe femei, pentru că altfel nu le-ar fi mers bine.

Sărbătoarea dragostei era socotită de bun augur pentru treburile mărunte, însă nu şi pentru cele mai importante. Deoarece exista credinţa că Dragobetele îi va ajuta pe cei gospodari să aibă un an mai îmbelşugat decât ceilalţi, oamenii respectau această sărbătoare la fel ca şi pe cele religioase – nu munceau, doar îşi făceau curăţenie prin case. Cele care lucrau erau fetele mai îndrăzneţe care chiar îşi doreau să fie ‘pedepsite’ de Dragobete. Chiar dacă mai ‘pedepsea’ femeile, se considera că Dragobetele ocrotea şi purta noroc tinerilor, în general, şi îndrăgostiţilor, în mod special.

Secretele Vaticanului încep să iasă la lumină. Într-un interviu acordat postului de televiziune TVR Cluj, Miceal Ledwith, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, fost decan al Sf. Petru Diocescan College din Wexford, fost președinte al Conferinței șefilor de universități irlandeze și fost membru al Biroului de conducere al Conferinței Rectorilor Universităților Europene (CRE), face o declarație șocantă:

“Chiar dacă se știe că latina este limba oficială a Bisericii Catolice, precum și limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puțină lume cunoaște că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, și nu invers. Cu alte cuvinte, nu limba română este o limbă latină, ci mai degrabă limba latină este o limbă românească. Așadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munții Bucegi, din Brașov, din București. Voi sunteți cei care ați oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină).” (această declarație șocantă o puteți vedea în înregistrarea de mai jos, începând cu minutul 52:21)

Oare această declarație făcută de o personalitate occidentală, care nu are interese personale în România, să aibă legătură și cu faptul că Papa Ioan Paul al II-lea a spus, cu ocazia vizitei în țara noastră, din anul 1999, că România este Grădina Maicii Domnului? Ce știu cei de la Vatican iar noi nu știm? Ce documente secrete se ascund în buncărele Vaticanului? S-ar putea răsturna multe dintre lucrurile pe care le știm noi despre istoria umanității, dacă acestea ar fi făcute publice? Cu siguranță că da! Din ce în ce mai multe dovezi ne arată că spațiul carpato-danubiano-pontic este Vatra Vechii Europe. Despre faptul că istoria este falsificată sau prost înțeleasă au vorbit multe personalități în decursul timpului. Haideți să vedem ce ne spun și alții despre limba română si limba latină, despre pământurile Vechii Dacii: 

„Colhii și dacii mă cunosc, ei vorbesc o limbă barbară, de idiomă latină.”

(Horațiu, marele poet roman (65 î. Chr. – 08 î. Chr.) – Odele, I, 20 (afirmație făcută cu aproape un secol și jumătate înaintea cuceririi unei părți din Dacia).

„Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc.”

(W. Schiller, arheolog american)

“Limba lor [românilor] n-a putut fi extirpată deşi sunt aşezati în mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât parcă nu s-ar fi luptat atâta pentru viaţă cât pentru o limbă.”

(Antonio Bonfini)

„Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi s-ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi si dacă nu m-aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin a aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi, mai ales moldoveneasca, sunt însuşi acest grai.”

(D`Hauterive, Memoriu asupra vechei si actualei stări a Moldovei, Ed. Acad., p 255-257, 1902)

„Locul acesta unde este acum Moldova şi Ţara Muntenească este drept Dacia, cum şi tot Ardealul şi Maramureşul şi cu Ţara Oltului. Aste nume mai vechi decât acesta, Dacia nu se află, în toţi câţi sunt istorici.”

(M.Costin:1632-1691, De neamul Moldovenilor)

„De aceia, măcar că ne-am deprins a zice că limba română e fiica limbii latinesti, adeca acei corecte, TOTUŞI DACĂ VOM AVEA A GRĂI OBLU, LIMBA ROMÂNEASCĂ E MUMA LIMBII CEI LATINEŞTI.”

(Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, p 316, 1812)

„Acești volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor care şi acum îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane.”

(Schlözer, Russische Annalen- sec XVIII)

„DACHII PREA VECHE A LOR LIMBĂ OSEBITĂ AVÂND, CUM O LĂSARĂ, CUM O LEPĂDARĂ AŞA DE TOT ŞI LUARĂ A ROMANILOR, ACEASTA NICI SĂ POATE SOCOTI, NICI CREDE…”

(Constantin Cantacuzino, 1639-1716)- „Românii despre care am mai spus că sunt daci.”
(Bocignoli, 29.6.1524)

Iată doar câteva citate ce ar trebui să-i pună pe gânduri chiar și pe cei mai incompetenți istorici români sau să le dea un pic de fiori celor care ne falsifică istoria sau se fac complici la falsul istoric. Adevărul va ieși la lumină! Iar adevărul este că NU suntem urmașii Romei și că limba noastră este mai veche decât latina vorbită de invadatorii romani!

Sursa: http://www.identitatea.it/fost-consilier-al-papei-ioan-paul-al-ii-lea-nu-limba-romana-este-o-limba-latina-ci-limba-latina-este-o-limba-romaneasca/#

Roşia Montană este una dintre cele mai vechi localităţi din România, situat în judeţul Alba. Comuna se află în centrul munţilor Apuseni şi are o populaţie înregistrată la recensământul din anul 2011, de 2.609 de locuitori. Aşezarea este cunoscută încă dinaintea cuceririi Daciei şi este menţionată de Herodot, Pliniu, Titus Liviu şi atestată în anul 131 sub numele de Alburnus Maior.

Un lucru deja dovedit este faptul că Împăratul Traian nu a iniţiat campania din 101-102 pentru cucerirea teritoriului Daciei, ci pentru a jefui resursele de aur şi argint ale dacilor, renumite la vremea aceea. Jaful executat de romani, începând cu finalul celei de-a doua campanii, în 106, poate fi surprins în două etape: prima reprezentată de aurul însuşit imediat după înfrângerea dacilor şi moartea lui Decebal şi cea de-a doua etapă reprezentată de exploatarea minelor până la retragerea aureliană. Alburnus Maior a fost colonizat în timpul domniei lui Traian, ca oraş minier cu colonişti din Iliria (teritoriul din nord-vestul Peninsulei Balcanice, cuprins între Marea Adriatică – râul Morava şi Panonia).

Bogăţia imensă căzută în mâinile sale i-a permis lui Traian să refacă vistieria imperiului condus de el. Mai mult decât atât, împăratul a luat măsuri nemaiîntâlnite până atunci organizând timp de 123 de zile, adică aproape patru luni, jocuri şi lupte în care au fost angrenaţi aproximativ 10.000 de gladiatori. De asemenea a suprimat toate datoriile, a scutit toţi contribuabilii de impozitul pe un an întreg, a dăruit fiecărui cap de familie romană câte 650 de dinari (o sumă ce echivala cu preţul câtorva sclavi buni). În plus, a mutat un deal întreg şi în locul acestuia a ridicat faimoasa Columnă a lui Traian, a construit numeroase edificii şi monumente şi a secat mlaştinile din jurul capitalei imperiale.

În ruinele fostei cetăţi de la Roşia Montană, arheologii au descoperit locuinţe, morminte, galerii miniere, unelte pentru minerit, multe inscripţii în limba greacă şi latină şi 25 de table de ceară, care pot fi văzute astăzi în Muzeul Mineritului din localitate.

Deşi este situată la o altitudine de aproximativ 800m în Munţii Apuseni şi a cunoscut şi trăit toate evenimentele istoriei românilor, odată cu apariţia controversatului Proiect minier, în Roşia Montană a fost  înlăturat de pe agenda autorităţilor locale orice proiect de turism. În acest sens, autoritaţile au inoculat localnicilor ideea că unica modalitate de dezvoltarea economică a zonei se poate face exclusiv prin implementarea Proiectului minier. Acest plan se dovedeşte a fi în contradicţie cu orice concept obiectiv de dezvoltare durabilă, specific oricărei comunităţi locale civilizate.

La polul opus de gândire se află localităţile de pe Valea Arieşului, situate pe traseul Turda – Câmpeni şi Câmpeni – Albac – Horea – Beliş – Huedin, unde turismul rural s-a dezvoltat puternic în ultimul deceniu alături de alte activităţi specifice zonei (creşterea animalelor, culegerea fructelor de pădure, prelucrarea lemnului, etc.). Acestea reprezentă soluţii viabile de dezvoltare pe termen lung. Odată cu dezvoltarea Proiectului minier de exploatare la suprafaţă prin cianurare, există riscul ca întreg turismul din Munţii Apuseni să aibă de suferit datorită imensului baraj cu cianuri şi a potenţialelor infiltraţii în pânza freatică din întreagă zona.

Pe rază comunei Roşia Montană se află şi două situri geologice protejate, declarate monumente ale naturii: Piatra Corbului şi Piatra Despicată. În procesul de separare a aurului de restul minereului s-au construit mori de apă numite şteampuri. Pentru punerea lor în funcţiune s-au construit mai multe lacuri artificiale numite „lacuri pentru şteampuri” sau tăuri. Majoritatea acestor lacuri mai există şi astăzi însă nemaifiind utilizate în scopul lor iniţial, au fost amenajate pentru piscicultură, agrement şi pescuit sportiv.

Vom face abstracţie de componenta politică a acestui subiect controversat şi extrem de mediatizat şi ne propunem să atragem atenţia asupra valorii istorice şi culturale a acestei aşezări milenare. În acelaşi timp dorim să aducem în prim plan componenta umană implicată şi afectată în mod abuziv în urma iniţierii acestui Proiect minier.

În ultimii 15 ani, în comunitatea locală din Roşia Montană, s-a produs o ruptură puternică. Distrugerea acestei comunităţii, veche de peste 2000 ani, prin strămutarea unei părţi a populaţiei, demolarea clădirilor (unele având chiar statutul de monumente istorice), a bisericilor, mutarea cimitirelor şi alte acţiuni similare este inacceptabilă pentru un stat de drept în secolul XXI.

Surse: http://adevaruldespredaci.ro/

 http://ro.wikipedia.org/

Înotdeauna în spatele unei culturi mari se găseşte o alta, neobservată, uitată, neglijată, sau de cele mai multe ori ignorată cu bună ştiinţă.

Care sunt reprezentanţii culturii şi civilizaţiei din spatele celei greceşti, latine? Pelasgii.

În acest univers difuz de religii uitate, pierdute sau actuale, în care lumea preistorică ne invadează prezentul prin simboluri ciudate, în care-i descoperim pe străbunii noştri pelasgii arieni răspândindu-se spre vestul Europei dând naştere la italieni, spanioli, portughezi şi francezi – ori răspândindu-se în Asia împrăştiind cultura vedică ce renaşte acolo departe ori cutreierând drumurile Asiei Mici, trecând peste Egipt până în Caldeea, creând sacrul şi ocultul în Babilon… uneori ai impresia unui chibrit aprins într-o magazie de praf de puşcă, veche şi uitată, dar care încă poate exploda.

Cine au fost aceşti arieni, pelasgi, traci… în ce colţuri uitate ale lumii ori… ale ţării noastre vor descoperi arheologii într-o zi trecutul lor simbolistic-spiritual pe care azi îl vedem doar ca reflexii ale unor imagini din oglinzile istorice ale altor popoare, cu care au venit în contact!

Sursa: http://www.dacia.org/history/simb_r.html

Informaţiile prezentate în acest documentar răstoarnă multe dintre teoriile pe care este construită istoria Romaniei. Filmul face parte dintr-un proiect mai amplu ce vizează recuperarea adevărului istoric.

Rezultatele cercetărilor recente de paleogenetică realizate la Hamburg, Germania, pe oase şi dinţi din situri româneşti de acum 3000-5000 de ani, pun sub semnul întrebării teoriile pe care se bazează istoria oficială a României. Este actuala populaţie a României continuatoarea populaţiilor tracice şi pretracice de acum 3000 – 5000 de ani? Suntem noi înrudiţi genetic cu italienii? Iată doar două dintre multele întrebări tulburătoare la care acest film documentar doreşte să răspundă cu argumente bine întemeiate.

Dacii, “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, aşteaptă să li se facă dreptate!

(Daniel Roxin)

Poporul român este continuatorul dacilor, nu și al romanilor, iar filmul Dacii – Noi dezvăluiri, prin dovezile istorice și probele materiale pe care le prezintă, considerăm că va dovedi acest lucru.

Realizat prin contribuția mai multor personalități, inclusiv doi istorici, documentarul pe care îl oferim astăzi spre vizionare, completează într-o manieră mai riguroasă, mai științifică filmul Dacii – Adevăruri tulburătoare, demolând teoria falsă a romanizării Daciei.

Câți dintre români știu oare că dacii liberi i-au atacat, după anul 106, pe romanii din provincia cucerită și că au obținut și victorii asupra lor? Că retragerea romanilor din Dacia a fost făcută ca urmare a presiunilor dacilor liberi? Că aceștia au atacat Imperiul Roman, la sud de Dunăre, și după retragerea aureliană din anul 271?… Sau câți știu că în secolul III după Christos, dacii liberi au reușit, pentru o scurtă perioadă, să unifice zona sudică, din Balcani, a Daciei lui Burebista? Cam cât de romanizați puteau să fie dacii ca să facă aceste lucruri?

Cu siguranță, multe dintre lucrurile prezentate în acest film vor fi, pentru publicul larg, surprize de proporți.

(Daniel Roxin)

Nipru, s-a extins în perioada sa de maximă expansiune, pe o suprafaţă de peste 350.000 kmp. Numele sau a fost dat de descoperirile făcute în anii 1884 şi 1893 în localităţile Cucuteni din judeţul Iaşi şi Tripolie, lângă Kiev, Ucraina.

Evoluţia civilizaţiei Cucuteni cuprinde aproximativ două milenii, începând cu anii 4600/4500 până în jurul datei de 2750 i.e.n, interval temporal ce aparţine epocii neolitice. Organizarea socială şi structura comunităţilor sunt foarte avansate pentru acea perioada.

Este una dintre cele mai spectaculoase civilizaţii cu ceramică pictată ale lumii preistorice, atât datorită rafinamentului artistic al formelor şi decorului pictat sau incizat pe vase şi statuete antropomorfe, a tehnologiei de prelucrare a pietrei şi a metalelor (cupru şi aur), cât şi datorită întrebărilor pe care le ridică, multe din păcate încă fără răspuns.

La sfârșitul secolului al XIX-lea au fost descoperite vestigiile celei mai mari civilizații ale preistoriei.

Mai veche decât cele egiptene, sumeriene sau grecești, Civilizația Culturii Cucuteni controla teritorii ce sunt acum situate pe cuprinsul a 3 state: România, Rep. Moldova și Ucraina.

Cea mai importantă civilizaţie preistorică a lăsat în cele 2 milenii şi jumătate de existenţă un număr impresionant şi variat de artefacte, reprezentând cel mai bogat inventar atribuit vreodată unei civilizaţii.

Marile muzee ale lumii sunt interesate să găzduiască artefacte aparţinând civilizaţiei neolitice Cucuteni – Tripolie.

În cele trei capitole ale documentarului vom afla multe lucruri interesante despre locuitorii acestei civilizaţii preistorice. Oraşele cucteniene ce aparţineau perioadei de mijloc a culturii, atingeau din punct de vedere al densităţii, dimensiuni impresionante. De exemplu zona sitului Talianty din Ukraina avea aproximativ 450 ha, peste 2700 case, 100 străzi şi adăpostea peste 10.000 de locuitori. Aceste aşezări au urme de fortificaţii şi indică un nivel socio-cultural mult mai avansat decât am fost noi lăsaţi să credem sau am fost învăţaţi în şcoală.

În documentarul lui Tibor Kocsis, Roşia Montană este un sat cu case vechi de secole. Un sat unde oamenii îşi preţuiesc pământul, biserica şi străbunii. Un sat înconjurat de munţi care ascund tone de aur, argint şi alte minereuri valoroase.

Acest tablou pitoresc este distorsionat de camioanele care huruie pe străzile satului. Din cauza celor ce-şi doresc cele 3.000 de tone de aur şi cele 1.600 de tone de argint de sub Roşia Montană, urletul motoarelor de camioane, buldozere şi excavatoare amplifică parcă necazurile oamenilor.

Unii vor să plece – se mulţumesc cu ce primesc de la canadieni – cei mai mulţi însă, nu se dau bătuţi, nu vor pleca şi vor rămâne fideli pământului în mijlocul căruia s-au plămădit, chiar dacă le este din ce în ce mai greu să trăiască într-o localitate care parcă în mod intenţionat a fost ruptă de restul ţării.

Filmul lui Tibor Kocsis este cel mai premiat documentar despre Roşia Montană. Vă propunem să-l revedem împreună la 10 ani de la lansare.

New Eldorado – The curse of Roşia Montană:  http://www.cultureunplugged.com/play/6167/New-Eldorado