Una din temele des întâlnite în psihoterapie este percepţia subiectului asupra iubirii. De cele mai multe ori, aceasta perceptie greșită vine din copilărie, din familia în care a crescut, întărită ulterior de şcoală, de relaţia de cuplu, propagată eventual şi în relaţiile de serviciu sau de prietenie.

Aparent ca o consecinţă (care de fapt este cauza!), se manifestă vinovăţia, autoexcluderea, autoabandonul, autosabotarea, neîncrederea în sine. De aici decurg: sustragerea din fluxul vital, stări repetate de rău fizic, mergând până la epuizarea completă, atacuri de panică, leşin, sufocare, disfuncţionalităţi ale somnului, coşmaruri repetate.

Faptul că persoana respectivă, fără să își dea seama, menţine o stare de vibraţie joasă (temere, pasivitate, neimplicare, blazare, autoabandon, vinovăţie), o face pe aceasta să „dispară” din peisaj. Fie se izolează în casă, rupând orice legătură cu exteriorul, fie se abandonează unei activităţi care o devorează complet ca timp şi energie. Uneori izolarea îmbracă forma de „a trăi în lumea sa, într-un univers paralel”, chiar dacă fizic, interacţionează cu alţi oameni. În unele cazuri de autoabandon, corpul este filiform, respiraţia superficială, care se opreşte în gât. În alte situaţii, uitarea de sine duce la creşterea disproporţionată în greutate şi din nou, respiraţia este scurtă, precipitată, agitată. În felul acesta pot apărea: oboseala cronică, lipsa de vitalitate, lipsa unui ritm de viaţă cât de cât ordonat. Izolarea dă naştere sentimentului de inutilitate. Hiperactivitatea crează senzaţia de coplesire. Amabele forme au că fundament uitarea de sine, autoabandonul.

Neîncrederea majoră în sine duce la o stare de neputinţă, la incapacitatea de a lua decizii bune pentru sine. De aici apare nevoia bolnăvicioasă de a face pe plac tuturor, mai puţin sieşi. Persoana va cere mereu confirmări şi validări din exterior. Deasemenea poate apărea teama de a nu deranja și nevoia de a se face mai mic sau prost decât este pentru a nu crea complexe celorlalţi. Fie, dimpotrivă, se răscoală împotriva tuturor, dar, din nou, nu-şi oferă sieşi ceea ce are nevoie ci se răzvrătește împotriva celorlalţi, deranjându-i.

Ideea care guvernează în astfel de situații este că „viaţa este o luptă”, „nu îmi găsesc locul”. Stările de anxietate prelungite pun la pământ sistemul imunitar şi aduc corpul în stare de conflict interior perpetuu. Ca urmare, convingerea este că „lumea este un loc periculos” şi implicit „sunt în pericol în corpul meu”. Această concluzie greșită declanşează boli autoimune, dereglând complet sistemul endocrin:

• pineala este închisă. sentimentul că este singură pe lume, fără sprijin, fără conexiuni, separat. De aici decurge lipsa chefului şi a pasiunii/motivaţiei în viaţă. În alte situaţii, „anularea” identităţii de sine duce la vitiligo, depigmentarea accentuată pe mari zone de piele, mai ales pe mâini şi pe faţă.
• probleme grave de vedere (nu observă posibilităţile care i se oferă, nu vede adevărul, este blocată în iluzii), şi probleme ale sistemului nervos,disfuncţii ale tiroidei şi paratiroidei (exprimarea de sine),
• probleme cardiace, blocaje la nivelul sistemului circulator, la nivelul plămânilor şi sistemului limfatic (emoţii reprimate, acumularea de frustrări, explozii neaşteptate şi rupte de context),
• toxicitate, diabet şi probleme de digestie şi intestinale (nu-şi poate digera emoţiile şi prin urmare, nu le poate elibera, nu le dă drumu, se supraintoxică, începând din colon, ficat, splină şi pancreas, terminând cu sistemul limfatic),
• frici, probleme de rinichi, disfuncţii sexuale (frigiditate, impotenţa, insatisfacţii, chisturi, probleme ale prostatei), probleme legate de fluxul de lichide, umori în organism, probleme legate de fluxul de bani, capacitatea de a-şi crea viaţa, de a-şi asuma responsabilitatea pentru orice proiect, indiferent de natura sa.
• testosteron/estrogen. probleme legate de supravieţuire, senzaţia de dezrădăcinare. De aici şi nevoia de a depinde de ceva sau cineva. Aşa apar dependenţele de orice fel, ca nevoia de „legătură”. Probleme legate de picioare, tălpi, sistem osos (susţinerea fizică a întregului corp).

De cele mai multe ori, întâi cedează veriga cea mai slabă, pentru ca mai apoi, dacă nu te ocupi de cauză ci tratezi doar simptomele, se uzează şi se slăbește următoarea veriga. Şi tot aşa, până când, „boala” cristalizează din ce în ce mai adânc în organism, ajungând să afecteze ţesuturile cele mai profunde şi mai solide (oasele, fundamentul corpului).

Tot ca o consecinţă a autoabandonului, dar de altă natură, este şi faptul că trupul, fiind „abandonat” de suflet, devine o „gazdă” accesibilă şi facilă pentru alte lucruri. Astfel, persoanele respective preiau cu uşurinţă stările celor din anturaj şi le somatizează rapid în corp. (Ex. – un pacient, fără să aibă diabet, a preluat de la un coleg de muncă starea de hipoglicemie şi a ajuns la spital aproape în comă). În altă ordine de idei, aceste persoane atrag un soi de agresiune necunoscută: stări de rău exacerbat instalate brusc, de provenienţă necunoscută. Nu li se poate da un diagnostic pentru că la măsurătorile medicale obţin rezultate imposibile. Aparatele ies din parametrii de funcţionare sau dau rezultate neconcordante.

Ca să ieşi conştient din tiparul acestor manifestări, pentru ca acestea să înceteze să te mai domine, ai nevoie să observi consecinţele pe care le-au creat în viaţă ta şi astfel, să poţi renunţa în cunoştinţă de cauză la acele convingeri, să le laşi „să moară”.

Sursa: http://oficialmedia.com/traumele-din-copilarie-ne-urmaresc-si-cand-suntem-adulti/

Medicina holistică este un concept străvechi, explorat în zilele noastre inclusiv de către medicină alopată, prin ramura mai nouă numită psihosomatică. La baza ei stă ideea conexiunii permanente dintre trup, minte şi suflet, între cele trei niveluri existând mecanisme complexe de interdependenţă.

Termenul „psihosomatică” vine din greacă: psyche – sufletul + soma – corp şi este folosit pentru a se referi la boala fizică, provocată de anumite cauze psihologice. 90-95% din toate afecțiunile fizice sunt cauzate de motive psiho-emotionale. Principiul de bază, în cadrul unor astfel de cazuri constă în indivizibilitatea  laturei fizice şi a laturei mentale. Chiar şi Platon a declarat: “În cazul în care întregul se simte rău, partea sa componentă nu poate fi sănătoasă.” Organismul reacţionează la experienţa emoţională: se comprimă  şi expune blocaje.

S-a dovedit deja ştiinţific că stările prelungite de stres, frică sau supărare pot împiedică în chip vizibil funcţionarea corectă a anumitor organe sau sisteme din organismul uman. Este însă necesar să conştientizăm că nu numai stările negative menţinute pe termen lung ne pot afecta sănătatea, ci chiar şi gândurile, vorbele şi emoţiile noastre de zi cu zi.

Nu degeaba marii învăţaţi au făcut referire de-a lungul timpului la gânduri ca la principala formă de a ne manifestă în lume şi de a ne crea viaţa.

În această lumină, putem înţelege că bolile sunt doar un semnal al corpului nostru fizic, menit să ne arate că am făcut o anumită greşeală la nivelul gândirii, simţirii sau al comunicării cu ceilalţi. Astfel, în momentul în care conştientizăm greşeala făcută, sau adevărata cauză din spatele respectivei boli şi încercăm să o remediem, vindecarea va veni cu siguranţă şi va fi de durată.

Dacă însă nu apelăm şi la vindecarea prin gândire, pe lângă tratamentele tradiţionale, avem toate şansele să nu învăţăm respectiva lecţie de viaţă. De aceea, vom trece prin aceleaşi probleme de sănătate mai devreme sau mai târziu, până vom învaţa că totul porneşte în cele din urmă din noi înșine – atât starea de rău, cât şi starea de bine.

Există, de asemenea, şi boli karmice, care ne sunt date pentru a ne rezolva karma provenită dintr-o existenţă anterioară. Acestea sunt, în general, de tip cronic şi mai greu de pus în legătură cu anumite gânduri negative, tipare comunicaţionale deficitare, sau emoţii contradictorii din viaţa noastră de zi cu zi.

Iată care sunt doar câteva cauze subtile ale celor mai răspândite boli şi cum putem aduce în viaţa noastră vindecarea la nivel holistic:

1) Bolile pielii

Bolile de piele (acneea, cuperoza, eczemele, dermatitele etc.) indică teama unei persoane de a se deschide complet, de a se exprima pe sine în totalitate. Persoana are frică ascunsă de a nu fi respinsă de către ceilalţi. De asemenea, pot exista tendinţe de autorespingere. Acestea sunt vizibile mai ales în cazul adolescenţilor și a persoanelor în vârstă.

2) Bolile digestive

Bolile aparatului digestiv sunt legate de felul incorect în care digerăm sau asimilăm evenimentele din viaţă noastră. Astfel, problemele de digestie indică o stare de nemulţumire sau de manie refulată, adică incapacitatea de a accepta o anumită persoană sau o anumită situaţie din viaţă noastră. În mod similar, problemele la stomac indică neputinţa noastră de a digera anumite experienţe de viaţă, nerăbdare, nelinişte, precum şi refuzul de a accepta anumite idei noi în viaţa noastră.

Problemele intestinului subţire se referă la incapacitatea de a înţelege şi asimila anumite lecţii de viaţă care ne sunt necesare la nivelul evoluţiei. În timp ce problemele intestinului gros (printre care şi constipaţia) pot indica o anumită stare de culpabilitate, precum şi dificultatea de a ne elibera de ataşamente (inclusiv în plan fizic), sau de a elimina anumite tipare mentale ori emoţionale care nu ne mai sunt necesare.

Problemele ficatului indică o stare prelungită de tristeţe, invidie, gelozie sau supărare. De obicei, aceste gânduri şi emoţii negative sunt îndreptate către cei din jur, însă la nivel subtil ele oglindesc o stare de frustrare şi o profundă nemulţumire a persoanei bolnave faţă de sine însuşi.

3) Problemele menstruale

Problemele menstruale se referă cel mai adesea la refuzul propriei feminităţi, dar şi la teama de a ne experimenta sexualitatea pe deplin. Persoana care are astfel de probleme refuză cel mai adesea ideea de a fi ajutată sau de a se baza pe un bărbat în viaţă ei, deşi aceasta reprezintă de fapt una dintre nevoile ei profunde.

4) Bolile respiratorii

Bolile aparatului respirator pot indica o utilizare defectuoasă a energiei fizice, precum şi refuzul de a lasa viaţa să curgă liber. Spre exemplu, în cazul pneumoniei, este vorba despre oboseală acută pe care persoana o resimte în faţa vieţii şi a responsabilităţilor de zi cu zi, precum şi de lipsa profundă a sentimentului de bucurie din viaţa sa.

Dacă avem guturai, acesta poate fi corelat cu o stare de teamă, confuzie sufletească sau culpabilitate. Este posibil să nu dorim să ne urmăm intuiţia într-o anumită situaţie, fiind deranjați de ceea ce simţim faţă de o anumită persoană sau faţă de un anumit eveniment din viaţa noastră.

5) Bolile cardiace

Problemele inimii sunt cauzate de primirea şi transmiterea incorectă a energiei iubirii. De cele mai multe ori, persoana afectată nu îşi ascultă inima, reprimându-şi în mod constant emoţiile şi sentimentele.

De asemenea, persoana care are probleme cu inima poate simţi că problemele de zi cu zi o consumă în totalitate, răpindu-i din entuziasmul vieţii. Însă, până la urmă, în noi înșine stă puterea de a dărui iubire şi de a găsi motive de bucurie în tot ceea ce ne înconjoară.

6) Durerile de spate

Durerile coloanei vertebrale indică faptul că ne simţim ca şi cum am căra în spate toate greutăţile vieţii, sau ca şi cum am fi lipsiți de susţinere afectivă în tot ceea ce întreprindem.

Durerile în partea de jos a spatelui sunt corelate cu o stare de insecuritate financiară şi cu frica faţă de viitor în ceea ce priveşte latura materială a vieţii. De multe ori, persoana afectată îi trage la răspundere pe ceilalţi pentru propriile sale nemulţumiri.

Durerile lombare se leagă de anumite probleme afective, ori de refuzul de a ne detaşa de trecut. Ele pot indica de asemenea o stare de culpabilitate pe care o simţim faţă de o persoană importantă din viaţa noastră.

Durerile în partea de sus a spatelui indică existenţa multor aşteptări faţă de ceilalţi şi apariţia unei stări de furie reprimată atunci când acestea nu ne sunt îndeplinite. De cele mai multe ori, simţim că ceilalţi ar trebui să ne sprijine din punct de vedere afectiv, deşi până la urmă în noi înșine ar trebui să căutăm în primul rând această susţinere.

Vindecarea bolilor la nivel holistic: concluzii

Astfel de cauze subtile sau spirituale există în spatele tuturor bolilor, al viruşilor, al bacteriilor, circumstanţele exterioare creând doar mediul propice pentru manifestarea lor la nivel fizic. În cele din urmă, important este să conştientizăm că în noi stă puterea de a ne vindeca, putere pe care o accesăm de fiecare dată când reuşim să aducem energii de vibraţie pozitivă în viaţă noastră. Energiile de vibrație pozitivă, sau înaltă, sunt gândurile, emoțiile și trăirile tuturor aspectelor pozitive ale vieții: iubirea și aprecierea de sine, iubirea și aprecierea aproapelui, încrederea, credința într-o forță creatoare divină, armonia, recunoștința, înțelegerea, compasiunea, etc.  

În concluzie, cea mai sigură cale de a atrage sănătatea, fericirea şi prosperitatea de partea noastră este să ne supraveghem cu atenţie fluxul gândirii, al emoţiilor şi al comunicării, străduindu-ne în permanență să emitem gânduri pozitive, stări pozitive şi cuvinte pozitive. Astfel vom atrage în viaţa noastră, prin legea rezonanţei, acelaşi tip de energii benefice.

Sursa: http://www.garbo.ro/articol/Psihologie/13625/cauze-subtile-ale-bolilor.htm

Florian Colceag este licenţiat în matematici fractale, doctor în economie şi specialist internaţional în guvernanţă sustenabilă. Profesor cu peste 20 de ani de experienţă în educaţia copiilor supradotaţi şi în antrenarea olimpicilor la matematică, a obţinut peste 60 de medalii de aur la competiţii internaţionale în această disciplină.

Este reprezentant în România al World Council for Gifted and Talented Education. Profesorul Florian Colceag este, de asemenea, fondatorul IRSCA Gifted Education – România (asociaţie non-profit cu scopul de a promova şi sprijini dezvoltarea persoanelor cu har şi talent în toate domeniile) şi preşedinteleEDUGATE (Consorţiul Român pentru Educaţia Copiilor şi Tinerilor Supradotaţi si Talentaţi). Este autorul proiectului „Noua Constituţie”(făcut deja public), coautor al „Programului de Retehnologizare şi Modernizare Tehnologică a României” şi, în sfârşit al proiectului  MODELUL DE ŢARĂ.

“Oamenii au nevoie de crize pentru a se trezi. Doar în mijlocul unei mari crize omul se schimbă“, afirmă profesorul Florian Colceag în cadrul unor serii de seminarii pe teme de educaţie (şcolară, economică, a mediului, a gândirii, etc).

Criza ne pune în faţă o alegere: fie ne schimbăm în totalitate şi re-devenim oameni, fie continuăm ca şi până acum şi ne îndreptăm spre distrugere.

“Acesta este marele moment istoric pe care îl trăieşte omenirea, moment în care omenirea descoperă puterea de a da şi de a lua”, ne face atenţi Florian Colceag în preambulul acestei discuţii-interviu.

R: Unde greşim cel mai tare, ca părinţi, ca profesori?

F.C: Câte minute pe zi i se cere unui copil să fie genial? Dar unui adult?

Câte minute pe zi unui elev i se cere să fie uman? Dar unui adult? Câte minute pe zi i se cere să fie sensibil la problemele altora? Dar înţelept? Dar empatic, intuitiv? Câte minute pe zi, societatea, sistemul de învăţământ cere elevilor să aibă calităţi? V-a cerut vreodată societatea? Crizele vă cer asta, catastrofele, pentru că altfel nu se poate rezolva o catastrofă.

Unde greşim? Abordarea noastră e greşită. Dacă nu le cerem să-şi dezvolte calităţi, copiii nu cresc în valoarea lor personală. Nu cresc, nu dezvoltă aceste calităţi, nu sunt solicitate, nu sunt hrănite. Dacă nu remarcăm aceste calităţi, dacă nu le lăudăm, nu le ridicăm la un anumit grad, nu îi învăţăm să le folosească în mod corespunzător, copilul se aplatizează. Noi ce-i cerem de fapt unui elev? Să fie obedient, să fie punctual, să-şi facă bucăţică de tema fără pasiune, să reproducă, să fie un magnetofon.

Ne irosim viaţa pe tot felul de plăceri care îngraşă nişte oameni de hârtie, care fabrică bani şi manipulează pe alţii cu bani, în loc să ne uităm la nevoile celorlalţi, să-i ajutăm cu puterile noastre.

Deci facem un prost managemant al crizelor în clipa în care nu cultivăm caracteristicile înalte ale copilului, care înseamnă darurile cu care s-a născut.

Aici e marea schimbare de paradigmă, care se duce până la nivel foarte tehnic.

Trebuie să ne gândim că proiectăm educaţia pentru 20 de ani. De ce fel de calităţi va fi nevoie în 20 de ani? Trebuie să le dăm posibilitatea să-şi împartă calităţile celorlalţi, să-i grupăm în aşa fel încât, pe abilităţi să se completeze între ei, să se ajute reciproc. Iată o schimbare de paradigmă. Stilul de învăţare trebuie respectat, înţeles şi cultivat.

R: Numiţi trei valori în care credeţi

F.C: Eu nu cred în valori. Valorile sunt cantităţi perisabile. Cred în capacităţile umane de a ajunge oricât de departe şi cred în coerentă acestui univers care e dincolo de valori. Şi mai cred în echilibrul general al lucrurilor, dar în sistemul de valori umane nu pot să spun că, cred foarte mult pentru că timpul le schimbă. Le schimbă profund. Un exemplu în direcţia asta ar fi cavalerismul, care era valoarea numărul unu a secolelor trecute şi care s-a deteriorat până la dispariţie. În loc de cavalerism avem măgărie.

R: Şi totuşi cum reaşezăm o scară a valorilor care astăzi pare răsturnată? Este nevoie de nişte valori care să ne ghideze.

F.C: Le re-inventăm, valorile sunt un sistem măsurabil, iar orice este măsurabil devine contradictoriu. Există o celebră teorema care spune că orice sistem axiomatic finit cu o metrică inclusă, deci măsurabil, e contradictoriu. De fiecare dată când punem în valoare, să vindem, să preţuim, să preţăluim, stricăm echilibrul – o entitate oarecare, om, o plantă pe care încerci să o valorifici şi-i schimbi locul în care ea s-a hrănit şi crescut şi-i schimbi atmosfera care i-a permis să aibă tot ceea ce are extraordinar, o omorî.

Dar noi gândim comercial, din păcate, în loc să gândim uman. Din cauza asta nu doresc valori. Ceea ce doresc e ceea ce face să crească totul şi acestea sunt calităţile.

Calităţile sunt cele mai importante pentru că, pe măsură ce le împărţi, cresc. Inteligenţa este o calitate, împărţi inteligenţă, creşte inteligenţa. Bunătatea e o calitate. Împărţi bunătate creşte bunătatea. Înţelepciunea e o calitate. Împărţi înţelepciune, creşte înţelepciunea. Omenia e o calitate.

Banii sunt o valoare- îi împărţi îi pierzi. Faima e o valoare, o împărţi, o pierzi. Nu te poţi duce să te baţi cu cărămidă în piept fără să te deteriorezi, ca faima, ca imagine.

Valorile sunt perisabile. Calităţile sunt nemuritoare.

R: De ce ne este atât de greu să facem trecerea, schimarea de paradigmă?

F.C: Ne vine greu pentru că noi suntem forţaţi de societate să ne adaptăm unor nişe înguste, în care nu ni se cere să facem minuni, din contră ni se cere să facem puţin, deseori nici măcar bine. Suntem forţaţi, într-un fel să ne deterioram ca spirit, ca gândire, ca personalitate, iar atunci ne pierdem orizontul, ne pierdem suflul. Ajungem ca nişte gâste domestice care doresc să zboare. Mai dau din aripi un pic, se mai înalță puţin deasupra drumului, dar aterizează înapoi pentru că sunt domestice şi sunt grase, îngrăşate. Nu mai avem puterea să ne schimbăm cu uşurinţă decât dacă ne dorim foarte tare. O gâscă domestică, dacă se străduieşte în fiecare dimineaţă şi munceşte mult până slăbeşte şi îşi întăreşte muşchii, poate zbura, dar e un efort pe care nu toată lumea e dispus să-l facă.

Ca să te schimbi, să te dezvolţi, să te transformi, să devii zburător e un efort adevărat. E mai confortabil, mai călduţ să te târâii cu burta pe pământ şi să te faci că din când în când vrei să zbori.

R: În sistemele de educaţie Montesori şi Waldorf se construieşte pe tendinţele naturale ale copilului către explorare, muncă şi creativitate. De ce nu există o extindere mai mare a şcolilor de acest tip sau o pondere mai mare a acestui mod de gândire în sistemul clasic de învăţământ?

F.C: Tendinţele naturale de creştere ale copilului nu se potrivesc cu artificialitatea lumii sociale în care trăim. Trebuie să fim convinşi că trăim într-o lume totalmente artificială şi iraţională în care înlocuim adevăratele calităţi ale universului în care trăim cu valori episodice care deseori nu înseamnă decât o formă de manipulare a societăţii. De exemplu banul. Banul care reprezintă de fapt măsura administraţiei, nu reprezintă o valoare adevărată. O administraţie competentă este în măsură să dea valoare banului, altfel, într-o administraţie incompetentă banul îşi pierde orice urmă de valoare şi ajunge să fie ban inflaţionist. Deci este o lume artificială a banului.

N-aţi văzut nici o floare făcând bani. Ceea ce este adevărat şi realmente preţios în Universul asta e gratis. Aerul e gratis, frumuseţea naturii e gratis, bunătatea oamenilor e gratis, înţelepciunea e gratis. Dar noi învăţăm să cumpărăm plăceri, care nu sunt gratis.

R: Aici aş adauga că se promovează în societate pe scară largă o aşa-zisă libertate de a face orice de parcă scopul existenţei noastre ar fi plăcerea şi evitarea durerii. Televizorul, prin faptul că te hipnotizează să stai pasiv să-l priveşti, fără să te supună la vreun efort de gândire e o altă “realitate” care poate induce ideea urmăririi plăcerii că scop în sine.

F.C: Da, e o lume artificială, nu e o lume adevărată. Pentru nevoile noastre noi nu am avea mult de cheltuit şi mult de făcut. Noi ne irosim viaţa însă pe tot felul de plăceri care îngraşă nişte oameni de hârtie, care fabrică bani şi manipulează pe alţii cu bani în loc să ne uităm la nevoile celorlalţi, să-i ajutăm cu puterile noastre.

R: Suntem încă tributari comunismului, în România?

F.C: Desigur. Orice formă de viaţă conservă istoria prin care a trecut anterior.

Nu se pune problema să scăpăm vreodată de urmele comunismului. Ele au rămas şi se manifestă din plin: suspiciune, ne-muncă, profituri necinstite pe seama altora, minciună, demagogie, lipsa de omenie. Dar se pot micşora în clipa în care noi creştem. Este ca o pată pe hartă: dacă harta este cât pata atunci harta devine neagră, dar dacă harta creşte, devine imensă, pata respectivă devine nesemnificativă. Depinde de noi să creştem, să devenim noi mari, distingându-ne conştiinţa, distingându-ne personalitatea şi atunci, în istoria noastră, acel punct care înseamnă comunismul nu va mai conta prea mult.

R: Cum ar trebui să între profesorul la clasa?

F.C: Cu sinceritate, în primul rând. Apoi cu multă omenie. Pentru că dacă nu are sinceritate şi omenie nu va recunoaşte niciodată că nu ştie tot, că nu poate răspunde la toate solicitările, că are nevoie de sprijinul elevilor. În momentul în care elevii îl sprijină, toată lumea profită. Şi copii profită pentru că au în faţa lor un om care a învăţat să fie om, care îi poate inspiră, şi profesorul profită pentru că înţelege unde sunt nevoile copiilor şi le poate aduce ceea ce au ei nevoie.

Ce dă un profesor elevului? Dă ceea ce are.

Dacă profesorul a învăţat să-şi cultive calităţi îl va învaţă şi pe copil să-şi cultive calităţi. Ei devin gifted (talentaţi). A fi gifted nu ţine numai de bagajul nativ, ci ţine de modul de hrănire a acestor daruri, pe care dacă le hrăneşti, cresc. Cresc în tine, cresc în cei din jur. Se transmit, se duc mai departe.

Sursa: http://oficialmedia.com/florian-colceag-oamenii-au-nevoie-de-crize-pentru-a-se-trezi-acesta-este-marele-moment-istoric-pe-care-il-traieste-omenirea/

 

Scopul acestui articol nu este să te informeze dacă eşti sau nu ipocrit; ci pentru a-ţi spune ce gen de ipocrit eşti sau de care nu eşti. Dacă faci parte din homo sapiens atunci, fără îndoială, ipocrizia se numără printre virtuţile tale.

Ce este un ipocrit? Dex-ul ne spune că ipocrit este acea persoană care se arată altfel de cum este, duplicitară. Adică o persoană care una spune şi altă face. Sună familiar?… De cealaltă parte a baricadei, sinceritatea este o virtute nu întotdeauna folositoare, este un lux, un artificiu… o imposibilitate uneori.

Chiar şi principiile general acceptate de umanitate suferă de ipocrizie. Adevărul. Toţi spunem că vrem adevărul. Eronat. Vrem adevărul care ne face fericiţi, vrem adevărul care ne protejează orgoliul, vrem adevărul care ne confirmă deja alegerile făcute.

Este aproape imposibil să deţinem adevărul întrucât modul în care noi interacţionăm cu lumea este unul care suferă de numeroase filtre şi erori cognitive.

De cele mai multe ori, ne formăm o opinie despre lume, pe baza unor mecanisme emoţionale, influenţe sociale şi reminiscenţe din anii devenirii noastre, iar apoi, selectăm din mediu acele informaţii care vin să ne confirme părerile deja formate.

Practic, se poate argumenta orice, găseşti informaţie pentru orice punct de vedere, pro sau contra. Punctul tău de vedere deja existent te va determina să vezi şi să admiţi doar informaţiile ce vin să îţi susţină ideile.

Foarte greu un om îşi schimbă o idee şi de obicei schimbarea vine în urmă unei suferinţe, a unei dureri suficient de intense că să îl determine să se îndoiască de sine însuşi şi să îşi reevalueze credinţele.

A spune tot timpul ceea ce crezi nu este, de asemenea, nicidecum o calitate, aşa cum unii declară cu emfază camuflată în modestie despre ei înşişi, considerând că este o virtute.

Contextele cer să te adaptezi, interacţiunea umană presupune o artă de a spune cât şi când şi cui trebuie.

Revenind la ipocrizie, în principiu omul îşi doreşte ca acţiunile şi gândurile sale să fie congruente, adică ipocrizia să fie egală cu zero. Cum însă omul este populat de diverse eu-ri, se întâmplă să fie o mare diferenţa uneori între principii, valori şi acţiuni.

Ipocrizia creează anxietate, tensiune în individ. Pentru că el cu sine însuşi este conştient, de cele mai multe ori, de această discrepanţa. Ipocritul autentic este cel care nu îşi mai percepe propria păcăleală, este acela care minte cu sinceritate.

Aceasta se poate întâmplă când o minciună este suficient de des repetată. Există un experiment faimos în psihologie în care unor indivizi li s-au implantat amintiri false, cu ajutorul familiei şi cunoscuţilor.

Acceptată ezitant la început, în scurt timp amintirea falsă a ajuns să fie atât de bine integrată în individ încât acesta adaugă de la sine detalii foarte concrete, fiind convins că aşa a fost în realitate. Voilà, fascinaţia minţii umane!

Cu siguranţă cunoşti pe cineva care este atât de bun mitoman(a) încât aproape că uiţi că minte. Acela este un individ care crede cu sinceritate în propriile minciuni – aceştia sunt cei mai periculoşi parteneri, întrucât ei înşişi nu mai discern minciuna de realitate.

Atunci când suntem singuri avem şanse să fim sinceri. Odată cu apariţia altcuiva, ipocrizia apare şi ea. Există multe ipocrizii acceptate: politeţea, democraţia, egalitatea, libertatea, liberul arbitru, jurămintele căsătoriei de iubire veşnică.

Ipocrizia este în final lubrifiantul societăţii, este o prejudecată cu aură de sfinţenie. Avem nevoie să ne minţim unii pe alţii aşa cum avem nevoie să ne păcălim şi pe noi înşine din când în când. Realismul absolut aduce cinism şi izolare.

Ca urmare, cea mai bună modalitate de a reuşi în viaţă este să acţionezi conform sfaturilor pe care le dai celorlalţi (confirm că aşa este!).

În general omul are două motive pentru a realiza o acţiune: un motiv care sună bine, şi unul real. Relaţiile de dragoste de exemplu sau relaţiile de cuplu (întrucât nu sunt sinonime întotdeauna, cuplul cu iubirea), presupun un grad mai mic sau mai mare de ipocrizie.

Motivaţiile pentru care iubim sau alegem să fim într-o relaţie cu cineva sunt de multe ori în alte zone decât cele care ţin de “un nu ştiu ce şi un nu ştiu cum”, de o motivaţie transcendentă sau magică.

Rămânem pentru că nu vrem să fim singuri, rămânem pentru că vrem să fim iubiţi chiar dacă nu iubim, rămânem pentru că ne place controlul, siguranţa sau confortul de oricare ar fi el, financiar, emoţional sau senzorial.

Ce determină apariţia ipocriziei? Incapacitatea de a trăi la înălţimea idealurilor sau principiilor pe care le mărturisim ca fiind ale noastre. Soluţia? Adaptarea lor, renunţarea la a întreţine o sumă de păreri false despre lume şi despre sine, care chiar dacă “dau” bine, nu au nici o valore reală pentru fericirea ta, ci dimpotrivă, te încurcă.

Cunoaşterea de sine, a ceea ce cauţi cu adevărat, care îţi sunt nevoile reale, ce îţi aduce bucurie în mod constant îţi aduce integrare şi vindecare. Divergenţa dintre principii şi acţiuni provoacă disonanţă cognitivă, un fenomen foarte des întâlnit în societate. Disonanţa cognitivă apare atunci când întreţii păreri contradictorii în acelaşi timp.

Am văzut asta la mulţi clienţi, prieteni, cunoscuţi. Diferenţa dintre ceea ce “este bine şi frumos” şi ceea ce mie îmi face bine şi este frumos pentru mine.

Exemplu: “trebuie să îţi iubeşti părinţii”, “trebuie să crezi în Dumnezeu”, “trebuie să ierţi” , “trebuie să rămânem împreună din cauza copiilor”, trebuie, trebuie, trebuie. Orice “trebuie” are potenţial uzurpator pentru  echilibrul tău.

Uneori, actele părinţilor sau ale partenerilor sunt de neiertat. Uneori, mama nu ţi-a fost mamă ci călău. Uneori credinţele noastre sunt un eşafodaj de iluzii sociale. Uneori dragostea e capabilă de lucruri oribile.  Şi de cele mai multe ori, majoritatea oamenilor nu trăiesc la înălţimea principiilor sau sfaturilor pe care le dau.

Conflictul dintre acest “trebuie” şi ceea ce de fapt te face fericit, creează conflicte şi anxietate. Iar un om în conflict cu el însuşi este un om blocat, ale cărui resurse sunt epuizate în această incapacitate de a se iubi pe sine, aşa ipocrit şi disonant cum se simte.

Tu ai nevoie de congruență între acţiuni şi gânduri. De aici vine armonia, iubirea şi respectul de sine.

Poate e timpul să îţi reevaluezi credinţele şi valorile, poate e timpul să faci ordine în principii desuete şi împrumutate. Şi cu siguranţă, e timpul să te reinventezi, să arunci din sapetele conştiinţei tale tot ceea ce experienţa ţi-a arătat că este închipuire.

Sursa: http://www.artdevivre.ro/arta-de-a-fi-un-ipocrit-armonios/

Dyer (n. 10 mai 1940 – d. 30 august 2015) s-a născut în Detroit, Michigan şi şi-a petrecut primii zece ani din viaţă într-un orfelinat. În ciuda greutăţilor cu care s-a confruntat încă din copilărie, el a devenit un model şi o sursă valoroasă de inspiraţie pentru oamenii din toată lumea. Prima sa carte, Zonele tale eronate, publicată în SUA în 1976, s-a aflat în topul listei de best seller-uri New York Times pentru aproape un an de zile, cu vânzări de aproape 35 de milioane de exemplare până în prezent.

Copilăria şi sudiile

Wayne Dyer s-a născut în Detroit, Michigan, în anul 1940, şi şi-a petrecut mare parte din primii zece ani de viaţă într-un orfelinat din estul oraşului natal, după ce tatăl său şi-a părăsit familia, iar mama sa a trebuit să crească singură trei băieţi. După ce a absolvit liceul, Dyer a făcut parte din marina SUA timp de patru ani (1958-1962). Mai tâziu, a absolvit doctoratul în consiliere educaţională la Universitatea Wayne State, cu o lucrare numită Group Counseling Leadership în Counselor Education sub îndrumarea lui Mildred Peters.

Viaţa personală

Wayne Dyer a fost căsătorit de trei ori, iar din aceste mariaje au rezultat şase copii.  El a avut o fată pe nume Tracy cu prima soţie (Judy). Cu a doua nevastă, Susan Casselman, Dyer nu a avut niciun copil, însă cu cea de-a treia soţie, Marcelene, el a făcut cinci copii. Cei doi s-au despărţit în 2001, după 20 de ani de căsnicie. El a fost diagnosticat cu cancer inoperabil, însă gândirea pozitivă l-a ajutat să învingă boala şi să-şi recapete sănătatea. Mai mult, el a fost alcoolic şi a reuşit să-şi învingă dependenţa, privindu-şi însă tatăl, bunicul şi unchiul trăind neputincioşi în faţa acestei condiţii.

Viaţa profesională şi filosofia lui Wayne Dyer

Considerat părintele motivaţiei la nivel internaţional, Dyer călăuzea şi îndruma oamenii, ajutându-i să depăşească momentele dificile şi să evolueze constant. Învăţăturile sale au fost empirice, inspirate în mare parte de puterea exemplului personal. Cursurile susţinute în timpul vieţii se concentrau pe gândirea pozitivă şi pe tehnici motivaţionale. El a publicat 40 de cărţi, iar 21 dintre acestea au ajuns în topul New York Times.

Mai mult, el s-a inspirat constant din învăţămintele pe care le-a desprins din trăirile sale anterioare. El obişnuia să îndrume oamenii constant către depăşirea obstacolelor şi a situaţiilor neplăcute, punând un mare accent pe conexiunea cu potenţialul divin intern. Dyer încuraja oamenii să înveţe din propriile greşeli şi să găsească forţa de a merge mai departe, pentru a obţine succesul şi împlinirea personală şi profesională. Creştinismul stă la baza filosofiei sale, recomandând tuturor cititorilor săi nu uite principiile religioase, ci să le aplice în vieţile lor, pentru a-şi atinge obiectivele.

13 lecţii pe care să le reţinem de la Dr. Wayne Dyer

1. Cooperarea este mai sănătoasă decât competiţia

Dyer ne arată că este important să ne concentrăm pe progresul şi evoluţia personală, atât pe cea profesională cât şi pe cea personală, fără să acordăm o importanţă extraordinară competiţiei. Atunci când încercăm constant să fim mai buni decât ceilalţi, pierdem energie utilă scopurilor noastre şi ne îngreunăm atingerea obiectivelor.

2. Dacă iubeşti un om, nu încerci să îl schimbi

Iubeşti pe cineva pentru ceea ce este, în integralitatea fiinţei sale, nu îl iubeşti pentru ceea ce ţi-ai dori să fie sau pentru ceea ce crezi că ar putea deveni. Astfel, Dyer recomandă oamenilor să  nu le impună nimic celorlalţi din jur şi să renunţe la încercările constante de a-i schimba.

3. Ignoranţa nu este o binecuvântare

Dyer ne încurajează să renunţăm la categorisiri şi la etichete, considerând că aceseta nu reprezintă calea spre fericire. Astfel, părintele motivaţiei atrage atenţia asupra importanţei experimentării constante a lucrurilor noi, ca un garant pentru evoluţia personală şi profesională. Noutatea şi curajul sunt ingredientele necesare progresului.

4. Oamenii nu sunt victime ale mediului înconjurător

Dyer subliniază importanţa asumării responsabilităţii pentru propriile gânduri, sentimente şi acţiuni, fără a arunca vina pe forţe sau situaţii externe. Mai mult, el face o diferenţă clară între reacţiile impulsive şi emoţionale la care facem apel de multe ori în situaţii neplăcute şi răspunsul raţional care necesită o privire de ansamblu, obiectivă şi calmă. Acest lucru ne ajută să ne conştientizăm propria forţă şi propriul univers intern.

5. Este important să petreceţi timp singuri

Dyer îşi îndrumă cititorii să petreacă timp singuri, pentru a ajunge la starea de confort cu propria individualitate şi cu propriul corp, aceasta fiind importantă pentru dobândirea unui sentiment pozitiv faţă de propria persoană. Singurătatea este necesară bunăstarea personală.

6. Respingerea vă face mai puternici

Dacă vă ascultaţi intuiţia şi sunteţi aliniaţi sentimentelor dumneavoastră, veţi şti cu siguranţă care este calea pe care trebuie să o urmaţi. Astfel. chiar dacă vă veţi confrunta cu eşecuri, veţi şti cum să vă învăţaţi lecţiile din acestea şi să mergeţi mai departe cu mai multă forţă şi determinare. .

7. Respectul de sine nu necesită validarea celorlalţi

Validarea externă nu reprezintă calea spre fericire. Suntem diferiţi şi percepem lucrurile altfel decât ceilalţi, însă reputaţia şi păreile oamenilor despre noi nu pot fi influenţate sau schimbate în vreun fel. Dyer ne încurjează să nu mai încercăm să-i mulţumim pe ceilalţi din jurul nostru, ci să ne concentrăm cu preponderenţă pe propria noastră stare de bine.

8. Nu atragi ceea ce vrei în viaţă, atragi ceea ce eşti

Dyer ne arată că dacă ne purificăm minţile şi sufletele, vom atrage multe lucruri frumoase în viaţă, iar abundenţa va veni la noi, nu va trebui să o căutăm. Însă, pe de altă parte, dacă alegem să conştientizăm doar situaţiile neplăcute, adoptând o atitudine nihilistă, vom atrage tot situaţii negative.

10. Nu vă faceţi griji pentru orice

Dyer ne spune că există o forţă invizibilă care a creat lumea şi întregul Univers şi că această forţă îşi face simţită prezenţa atunci când nu mai încercăm să facem totul de singuri şi dăm voie evenimentelor să-şi urmeze cursul lor natural.

11. Dezvoltarea personală nu se încheie odată cu şcoala

Dezvoltarea personală nu se încheie în momentul în care ne finalizăm studiile, ci continuă pe tot parcursul vieţii. Nu este recomandat să ne oprim din a creşte, deoarece evoluţia este necesară unei vieţi împlinite. Astfel, dezvoltarea personală nu se încheie, ci este un proces continuu.

12. Fii realist, aşteaptă-te la miracole

Puterea din Univers devine disponibilă oamenilor în momentul în care aceştia sunt conştienţi de forţa lor divină interioară şi o externalizează prin fapte bune faţă de cei din jurul lor, acest lucru contribuind şi la fericirea lor personală.

13. Urmează-ţi inima şi vei dobândi succesul

Dyer ne spune şi ne încurajează să ne urmăm intuiţia şi inima şi să facem ceea ce simţim, aceasta fiind calea sigură către succes şi împlinire.

Sursa: http://blog.actsipoliton.ro/filosofia-wayne-dyer-si-13-lectii/

 

Vă invităm să citiți un interviu cu domnul Florin Colceag, matematician și antrenor de genii în România. Interviul e realizat în 2013, dar subiectele abordate sunt atemporale:

„Florian Colceag nu are lacrima uşoară, dar întrebarea reporterului îi dezlănţuie emoţii pe care nu le mai poate, pur şi simplu, controla.

Camera e inundată de lumina galbenă, înşelătoare a zilei, de parcă ar fi început de vară, iar iarna nu ar soma tot mai insistent paltoanele să stea departe de şifoniere. În surdină, câteva acorduri de muzică clasică părăsesc difuzoarele televizorului, sabotând liniştea crudă a decorului spartan înainte de a se furişa nevăzute spre colţurile încăperii.

Bărbatul îşi întoarce privirea într-o parte, fugind de ochii iscoditori ai interlocutorului, îşi adună câteva secunde nodurile din gât şi după ce revine în poziţia iniţială murmură mai mult pentru sine: Iertaţi-mă…

Apoi, repetă aproape mecanic întrebarea, căutând parcă încă puţin timp pentru a-şi face ordine în gânduri. „Ce m-a determinat să nu mă dau bătut?”. „Ştiţi, i-am promis mamei mele, pe patul de moarte, că nu voi renunţa să încerc să fac ceva pentru ţara asta. Angajamentul ăsta nu-l voi putea uita vreodată.”

Florian Colceag s-a născut în 1951, în judeţul Gorj, şi antrenează genii. Are zeci de medalii de aur obţinute de olimpicii pe care i-a ghidat la un moment sau altul la competiţiile internaţionale de matematică. E preşedintele unei asociaţii pentru copii supradotaţi şi probabil singurul profesor din România care nu educă, ci călăuzeşte.

Nu doarme mai mult de patru ore pe noapte, telefonul mobil îi sună fără încetare, iar în curtea casei sale din apropierea Bucureştiului ar putea fi confundat cu un fel de Epicur modern, care îşi strânge discipolii la o șuetă despre frumuseţea simplă şi uitată a vieţii.

Rep: Ce sunteţi? Matematician, psihopedagog, antrenor de genii?

Florian Colceag: Sunt ţăran.

Rep: Ţăran?

Florian Colceag: Da, sunt un ţăran care a devenit matematician, un matematician care a devenit psihopedagog şi un psihopedagog care a devenit un economist. Dar la bază sunt ţăran şi mi se pare absolut normal să recunosc asta. Eu iubesc ţara, îmi place natura.

Rep: Asta defineşte un ţăran, iubirea pentru ce îl înconjoară?

Florian Colceag: Iubirea pentru natură şi iubirea pentru ţară. Până la urmă ei, ţăranii, sunt talpa ţării, nu?

Rep: Mai lucraţi pământul în momentul de faţă?

Florian Colceag: Când mai apuc, o fac cu plăcere.

Rep: Aveţi manualitate în sensul ăsta?

Florian Colceag: Am şi e minunat.

Rep: Ţineţi o grădină aici, la Mogoşoaia?

Florian Colceag: O mică grădiniţă. Avem şi o seră.

Rep: Ce plantaţi?

Florian Colceag: Roşii.

Rep: Le mâncaţi dumneavoastră?

Florian Colceag: Desigur, sunt foarte bune.

Rep: Ce este geniul, domnule Colceag? Cum se vede el din postura omului care lucrează cu tineri supradotaţi?

Florian Colceag: În general, geniul este confirmat de istorie. Rareori cineva este descoperit că fiind genial în cursul vieţii proprii. Faptele pe care le-a comis, ce a descoperit şi aşa mai departe îi confirmă genialitatea. Asta este întotdeauna post-factum. Dar acum, din punctul de vedere al profesionistului care lucrează cu persoane cu abilităţi foarte înalte, vă pot spune că oamenii aceştia, cei care au potenţialul de a fi recunoscuţi mai târziu ca genii, au o hotărâre, o dorinţă de cunoaştere şi o deschidere intelectuală uriaşe. Practic sunt de neoprit în dorinţa lor de a rezolva problemele, de a descoperi soluţiile optime şi de a sparge porţile cunoaşterii.

În rest, sunt oameni cât se poate de normali. Geniile sunt, în primul rând, nişte oameni extrem de modeşti. Dacă întrebăm un geniu dacă e geniu va răspunde: Nu. Va spune că e un om absolut obişnuit şi ar avea dreptate. Geniile sunt oameni care îşi cunosc lungul nasului şi aici intervine sfera cunoaşterii lui Platon: ignoranţii au sfera cunoaşterii foarte redusă, dar şi contactul lor cu necunoscutul este foarte mic, iar din cauza asta au impresia că dacă vor mai afla câteva lucruri vor şti, de fapt, tot.

Rep: Au puţine îndoieli, în ultimă instanţă…

Florian Colceag: Aşa e.

Rep: … în vreme ce, pe de altă parte, un geniu are multe. Asta spuneţi?

Florian Colceag: Nu neapărat îndoieli. Un geniu are deschideri. Are enorm de multe deschideri. Practic, înţelegând mult, vibrând şi rezonând faţă de tot el este, în primul rând, impresionat de complexitatea uriaşă, incredibilă, infinită a universului, de armonia lui şi, în permanenţă, pus în faţă provocării de a-şi depăşi limitele proprii şi limitele de specie.

Nu uitaţi că noi avem un organism limitativ şi puterile noastre sunt limitate. Evoluăm ca să ne mai mărim limitele, să ne mai depărtăm graniţele. De aceea un geniu este modest. El ştie că este la marginea posibilităţilor umane de a rezolva problemele.

Rep: Îşi înţelege, cu alte cuvinte, poziţia insignifiantă în peisajul general al lucrurilor?

Florian Colceag: Sigur. Ca om, eşti nimic în fata infinitului de fiecare dată, dar eşti extrem de important în anumite momente. Pentru că acest puţin, acest infim în ansamblul întreg poate asigura ceva: sustenabilitatea. Şi atunci geniile sunt extrem de responsabile.

Rep: Credeţi că suntem toţi parte a unui mecanism, mici rotiţe într-o maşinărie universală care se învârte la nesfârşit?

Florian Colceag: Sunt convins, doar că nu suntem nişte rotiţe, suntem modelul mecanic însuşi. Dacă vreţi, suntem nişte celule într-un organism mai mare. E mai degrabă un modul fractal de tip biologic. Oamenii aparţin omenirii, omenirea aparţine unui ecosistem, şi aşa mai departe. Aici fiecare are responsabilităţi de nişă, proprii.

După ce a început să se studieze cu atenţie alcătuirea ecosistemelor şi s-a ajuns la înţelegerea faptului că planeta este vie şi că, de fapt, metabolismul planetar există şi tot ce se întâmplă cu substanţele pe planetă face parte din metabolismul planetar, a început să se reconfigureze şi modul de gândire al oamenilor.

Am devenit din ce în ce mai conştienţi că facem parte dintr-un sistem extrem de complex şi că avem responsabilităţi faţă de acest sistem. Din nefericire acest lucru s-a întâmplat recent. Nu e nici un secol de când a început să se configureze această imagine.

Rep: De ce spuneţi „din nefericire”?

Florian Colceag: Pentru că oamenii merg încă pe vechile paradigme şi reuşesc să facă praf mediul. Vă dau un exemplu care trebuie să fie cunoscut de toată lumea. Mă uitam la acţiunile politice ale guvernului actual şi ale lui Victor Ponta, în special, în privinţa gazelor de şist şi a exploatărilor cu cianuri de la Roşia Montana.

Goana lor după profit, după șpagă, să mai pună mâna pe ceva înainte să crape totul – ceea ce se vede şi din faptul că toţi cumpără terenuri pe care să le vândă mai târziu, să le tranzacţioneze şi speculeze, întrucât, de fapt, e o specula ordinară –, goana lor aşadar arată că nu le-a păsat de nimic şi nu le pasă de nimic. Dar ei nu se gândesc la faptul că se întoarce roata.

Rep: Puteţi fi mai explicit?

Florian Colceag: În momentul în care România este expusă poluării toxice cu cele două tehnologii, cianuri şi substanţe chimice la gazele de şist, mor albinele. Deja este un fenomen care se petrece la nivel mondial. Noi suntem una dintre puţinele țări cu un potenţial uriaş pe care nu îl vede niciun politician: avem încă albine. Şi avem destul de multe.

Rep: E albina o resursă mai importantă decât aurul?

Florian Colceag: Enorm! Mult mai mult! Infinit mai mult! În primul rând pentru că odată cu moartea albinelor nu se mai face agricultură, căci nu mai avem fructe. Albinele sunt cele care polenizează totul. România având un mediu curat, la care ar trebui să ţină din răsputeri, ar putea fi furnizorul de hrană al Europei, în condiţiile în care mor albinele în alte părţi din cauza poluării industriale. Asta ar însemna că am scăpa de toate crizele fără probleme.

Dar tocmai acest lucru nu îl mai putem face pentru că ne vindem pământurile pe nimic, poluam mediul şi îl distrugem ceea ce va produce efectul contrar. Cei care vor cumpăra terenuri pe care le ştiu productive se vor păcăli odată cu începerea morţii albinelor. Iar asta se va produce din cauza exploatării gazelor de şist şi din cauza Roşiei Montane.

Şi atunci, în loc să cumpere un pământ care este fertil şi prosper şi pe care se poate face orice, vor cumpăra un semi deşert. Iar cei care au transformat România într-un semideşert vor fi priviţi, bineînţeles, cu prea puţină îngăduinţa de ceilalţi, extorcaţi, înşelaţi şi jefuiţi de politicienii noştri. Aşa că nu ştiu prin ce găuri de şarpe sau de şoareci se vor ascunde aceşti politicieni în clipa în care îi vor căuta mafioţii care le-au cumpărat pământurile.

Rep: Poate greşiţi plecând de la premisa că majoritatea populaţiei cunoaşte circuitul pe care îl expuneţi.

Florian Colceag: Nici nu mai contează, vrând-nevrând acest lucru vă devine vizibil în termen scurt. În Franţa mai sunt jumătate din albine. Albinele mor de poluare şi de o viroză. Singura pavăză împotriva acestei viroze este un mediu curat. Dar noi am reînceput industria poluantă. Din momentul ăsta eu nu văd bine nici România, nici pe cei care au vândut-o, au trădat-o şi au făcut-o praf.

Rep: Asta înseamnă că nu vedeţi bine lumea industrială în general?

Florian Colceag: Nu. Înseamnă că lumea industrială se schimbă şi că apar noi tehnologii. Este perioada în care pe ciclul economic se lansează generaţii de noi tehnologii neinvazive. Ele nu mai au şi capacitatea de a distruge şi de a dezechilibra mediul. Dar noi, în loc să ne centrăm pe dezvoltarea de noi tehnologii, ne grăbim să distrugem mediul, țara, naţiunea, cultura.

Apropo de ce discutăm înainte despre genii: oamenii care au abilităţi înalte, cultură şi înţelegere, pot face conexiuni. Dar tocmai din cauza asta sunt incomozi. Uitaţi-vă la Eminescu, care a fost foarte incomod şi a deranjat enorm de mult la momentul respectiv. La fel, Coşbuc. A fost foarte deranjat. Amândoi au fost scoşi pe tuşă şi ajutaţi să moară.

Rep: Sună a teoria conspiraţiei…

Florian Colceag: Din păcate, nu e vorba de teoria conspiraţiei, e vorba de modelele culturale pe care le are un popor şi care fac ca el să se învârtească în jurul aceluiaşi punct fix. Din timp în timp ajungem din nou la aceleaşi stări şi la aceleaşi perioade. Se roteşte roată, dar tot pe aceleaşi situaţii.

Când s-a mai întâmplat să avem aşa o vânzare masivă de pământuri? La 1907. Şi ce scris Coşbuc? „Să nu dea Dumnezeu cel sfânt să vrem noi sânge, nu pământ! Când nu vom mai putea răbda, când foamea ne va răscula, Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa nici în mormânt.”

Deci, dacă începe o reacţie populară împotriva politicienilor care vând tot, va fi un al doilea 1907. Ce se întâmplă acum la Pungeşti este un prim semnal. Aşa a fost şi atunci. Modul de gândire al poporului român rămâne acelaşi. Nu a fost distrus nici de Hollywood, nici înşelat cu tot soiul de percepte. Romanii şi-au păstrat cultura, ei continuă să fie ţărani.

Rep: Poezia pe care aţi invocat-o a fost intens folosită de propagandă comunistă pentru demonizarea monarhiei. Iar comunismul a venit la pachet cu o industrializare îngrozitoare…

Florian Colceag: Sigur.

Rep: … departe de industrializarea de care vorbiţi, una prietenoasă cu mediul.

Florian Colceag: Bineînţeles.

Rep: Aşadar depinde ce se întâmplă după acest gen de mişcări, cine le capitalizează imaginea.

Florian Colceag: Aşa este, exact asta doream să vă spun. Uitaţi-vă bine ca asta este şi dorinţa politicienilor: să repete comunismul. Tot ce s-a întâmplat în ultimii ani sub mâna lui Băsescu, adică politizarea administraţiei, politizarea educaţiei, politizarea sănătăţii, politizarea sectoarelor care nu au nicio treabă cu politica, totul este o repetare fidelă a ce s-a întâmplat după 1947.

Noi cădeam în aceleaşi şleauri. Însă politicienii nu se gândesc că pot aluneca în şleaurile astea şi pot să se frigă. Nici romanii nu s-au gândit până acum ce trebuie făcut, căci nu au avut destulă cunoaştere.

Rep: Ca efect al aşa-numitului exod al creierelor?

Florian Colceag: Vedeţi, inteligenţele înalte sunt deranjante. Ai noştri şi-au luat măsuri ca să scape de ele şi au scăpat de cât de mulţi au putut. Acum ar fi momentul culegerii roadelor. Atât au muncit ca să scape de creiere, atât au muncit ca să fure şi să strângă o grămadă de bani!

Sunt peste o mie de miliarde de euro dispăruţi în ultimii 20 de ani din România, bani care nu sunt în contabilităţi. Asta înseamnă peste o treime din produsul intern brut pe an furat în fiecare an. Şi au făcut-o pe diverse căi, falimentând întreprinderile, vânzându-le la fiare vechi şi aşa mai departe. Dar asta este rezultatul.

Rep: Nu e specific doar României. Uitaţi-vă la toate celelalte ţări postcomuniste.

Florian Colceag: Aţi pus întrebarea cu teoria conspiraţiei: acum suntem în momentul în care vedem nu doar că s-a întâmplat, ci şi că se întâmplă în continuare. Vedem ţări europene care pică, pică urât şi dezastruos. Grecia au cumpărat-o deja nemţii.

Rep: Dacă-mi permiteţi o glumă, s-ar putea nici să nu fie aşa rău. Vi se pare Germania un model prost de ţară?

Florian Colceag: Nu e problemă de administrare. Germania a administrat Bulgaria la un moment dat când ţara era în faliment şi nu a administrat-o rău. Problema este, însă, că distrugi o cultură. Iar asta este un lucru foarte grav. Vedeţi, oamenii sunt mai deştepţi, mai puţin deştepţi, mai etici, mai puţini etici, dar cultura are rădăcini foarte vechi. Cultura este singura valoare pe care noi o păstrăm în timp şi care ne dă nu numai identitate, ci şi rol funcţional în cadrul celorlalte naţiuni.

„Eu sunt ţăran. Bunica mea era ţărancă. De la ea am învăţat o grămadă de lucruri. Am ajuns să cunosc o cultură care are rădăcini neolitice, cu un bun-simţ şi o înţelepciune absolut incredibile. Acest bun-simţ şi aceasta înţelepciune sunt diamantele pe care noi ar trebui să le folosim în continuare pentru că subculturile care au apărut sunt dăunătoare. Ne pierdem bunul-simţ specific în cultură veche.

Iar marea problemă este pierderea acestui bagaj cultural, întrucât prin intermediul acestui bagaj străvechi noi aveam o relaţie bună cu mediul şi ne întorceam la mediu. Noi eram nişte gestionari ai pământului, nu nişte distrugători. Noi eram oamenii pământului, nu era doar pământul al oamenilor. Eram nişte întreţinători ai ecosistemului şi ai pământului”,

Rep: S-a alterat această filosofie culturală?

Florian Colceag: S-a alterat atât de tare încât acum distrugem totul. Şi distrugem modelul nostru cultural care putea permite o relaţie normală cu mediul şi care este o soluţie pentru problemele globale, generale.

Gândiţi-vă la drama petrecută când Tibetul a fost cucerit de China şi au plecat localnicii care încotro. Ei au împrăştiat nucleul cultural budist în lume. Înainte de asta, budismul era o religie locală, acum a devenit o religie principală de o importanţă maximală. Tibetanii aveau nucleul de cultură cristalizat şi au venit cu principii care s-au potrivit pe problemele existente. Ei au adus o contribuţie uriaşă, reuşind să mai echilibreze câte ceva din dezechilibru decizional colosal.

Noi avem, de asemenea, nişte resurse de cultură pe care le pierdem înainte să se valorifice. Exodul aceasta de creiere după zeci de ani de comunism nu mai produce şi o diseminare a culturii bunului-simţ care ar putea să ne dea o şansă să rezistăm ca specie, să nu ne autodistrugem. Şi aici apare marea problemă: avem nevoie de genii.

Rep: Modelul cultural românesc pe care l-aţi invocat mai devreme a fost suficient de puternic încât să reziste comunismului, încât să mai avem acum ceva de salvat?

Florian Colceag: Filonul acestui model este foarte vechi, el aparţine popoarelor care au trăit pe teritoriul Marii Negre înainte să comunice Mediterana cu Marea Neagră prin Bosfor şi Dardanele. Aici este un nucleu care s-a împrăştiat odată cu revărsarea apelor mediteraneene. S-a împrăştiat radial pe toată zona europeană, în Asia Mică şi chiar în nordul Africii, până acolo a ajuns. Iar prin marile invazii a ajuns până în India.

Dacă stai şi cauţi să vezi care este scheletul acestui filon, afli că el ţine de familie, de respectul strămoşilor, de respectul mediului, de bunul-simţ şi bucuria vieţii.

Rep: Sunt, mai degrabă, aspecte caracteristice inteligenţei de grup, nu celei individuale.

Florian Colceag: Este inteligență de grup, e adevărat. Dar asta a creat linia culturală care a permis inclusiv existenţa Drumului Mătăsii. Aşa ceva nu trebuie alterat.

Rep: Credeţi că n-a fost deja alterat? Haideţi să ne uităm la România de astăzi: inteligența de grup pare la cote minime.

Florian Colceag: Asta a fost efectul manipulării, al conspiraţiei, dacă vreţi, de care vă spuneam mai devreme. A fost o alterare care a slăbit nu numai poporul, a slăbit rădăcina culturală, noi suntem acum perisabili din punctul acesta de vedere. Dar ne putem reveni dacă avem nişte oameni înţelepţi la cârmă.

Rep: Ce rol are geniul în revenirea viitoare a României?

Florian Colceag: Asta este rolul geniului: revenirea şi recuperarea potenţialelor. Dar rolul politicianului este, în general nu numai la noi, să micşoreze aceasta revenire pentru că, în general, politicienii şi afaceriştii trăiesc generând crizele. Dacă îi aduci pe oameni la flămânzenie şi nu mai au ce mânca, atunci poţi vinde un morcov pe o tonă de apă. Aici este toată istoria.

Ştiţi că în călătoriile lui Magellan sau ale lui Columb se ajunsese să se vândă un şobolan de cala de vapor pe un diamant, pe o piatră preţioasă. Resursele de hrana erau minimale şi atunci vindeau orice să mai supravieţuiască o zi. Dacă noi mergem pe ideea minimală că businessul lor contează, aş vrea să îi întreb şi eu pe aceşti politicieni dacă vor să fie cei mai bogaţi morţi din cimitir. Căci până la urmă tot acolo ajungem. La ce le va folosi? Ei cred că totul e veşnic.

Rep: Vă atrag atenţia asupra unui detaliu: întrebarea dumneavoastră vizează o zonă de inteligenţă superioară necaracteristica acelora pe care îi chestionaţi.

Florian Colceag: Mă bucur că înţelegeţi acest lucru. Aici avem o problemă. Am fost învăţaţi să nu ridicăm inteligenţele superioare în fruntea deciziilor. Romanii au pus la conducere tot soiul de oameni cu inteligenţa lipsită de perspectivă, de orizont. Şi au avut întotdeauna o mare admiraţie pentru hoţi. Hoţii erau şi sunt semizeii locului. Dar acum, cred, s-au săturat de hoţi, care ne-au jefuit în ultima perioadă suficient de mult încât să ne aducă din nou la starea de spirit din 1907. Este un moment semnificativ acum, suntem în ceasul al doisprezecelea.

Apropo de ce spuneam cu geniul: nu doar ai noştri au încercat să scape de genii. De Gaulle după război spunea că geniile sunt periculoase şi că trebuie scăpat de ele pentru că dau prea mare viteză istoriei. Schimbările pe care le produc sunt prea brutale. Dar el nu a înţeles un lucru esenţial, că fără genii nu există nici soluţii de ieşire din situaţiile imposibile. Numai de la genii poate veni o soluţie suficient de bine aşezată, de bine structurata ca să rezolve problemele care s-au conturat între timp. Şi în toate direcţiile. Că sunt ştiinţifice, artistice, că sunt orice, rolul geniilor este unic. Ei sunt liderii care scot la lumina din întuneric, aducând soluţia.

Rep: Acceptând ipoteza dumneavoastră, cum stăm la capitolul genii?

Florian Colceag: Stăm bine. La capitolul genii, acest popor încă produce. Din păcate eu găsesc capacităţi de genialitate la vârste din ce în ce mai mici.

Rep: De ce spuneţi din păcate?

Florian Colceag: Pentru că adulţii care au genialitate au plecat. Şi pleacă, în continuare pleacă. Nu găsesc sprijin.

Rep: Găsiţi, aşadar, aproape numai genialităţi neşlefuite.

Florian Colceag: Da. Şi potenţială genialitate la vârste mici. Însă la aceste vârste mici este uriaşă. Găsesc copiii cu nişte abilităţi intelectuale normale la copii cu vârste de până la zece ani mai mari. Dar noi nu am reuşit până acum – şi aici am o mare problemă şi un mare of în relaţiile cu statul – să creăm, instituţional vorbind, pepiniera.

Nu am dat drumul la programele de gifted education, deşi ele sunt introduse în legea educaţiei. Legislaţia secundară a zis nu, a luat-o ca De Gaulle sau că tot soiul de miniştrii care îmi spuneau: „domnule Colceag, dar de ce să îi sprijinim pe ăştia deştepţi, să ne ia locul?”

Rep: Care e ideea dumneavoastră? Să faceţi clase speciale pentru copii supradotaţi?

Florian Colceag: Copiii aceştia sunt izolaţi, sunt prea capabili şi atunci suferă o reacţie socială negativă. Ei dezvoltă abilităţi înalte şi capacitatea de a rezolva problemele în clipa în care sunt strânşi împreună. E ceea ce se cheamă charter center, centre pilot.

Aceste centre pilot sunt hrănite de şcoli care îi selectează pe toţi copiii prea incomozi, prea deştepţi, care îi deranjează pe profesori, au prea multe răspunsuri, au prea multe întrebări, au prea multă cunoaştere, sunt hiperactivi. Copiii aceştia sunt foarte deranjanţi pentru sistemul educaţional obişnuit.

Rep: Şi atunci îi scoateţi din circuitul normal…

Florian Colceag: Ies din circuitul normal unde pierd vremea şi îi chinuie şi pe ceilalţi şi intră într-un circuit de specializare înaltă, unde îşi dezvoltă abilităţile până când devin utili societăţii. Şi nu numai utili, devin soluţiile la probleme.

Rep: Cunoaşteţi vreo ţară care funcţionează la scară largă după acest model?

Florian Colceag: Da. Prima care a pornit, a fost Australia acum vreo 40-50 de ani. Australia nu ştie ce e aia criză, în afară de criza de mediu. Acolo nu se mai simte mirosul oceanului din cauza poluării şi distrugerii algelor.

Rep: Păi, în spiritul discuţiei anterioare, înseamnă că geniile de acolo nu şi-au făcut treabă foarte bine.

Florian Colceag: Abia în momentul ăsta au ajuns şi ei să îşi facă treaba, pentru că trebuie timp ca să dezvolţi oameni şi trebuie timp să îi şi plasezi acolo unde au putere de decizie. Australia este liderul mondial pe nanotehnologie şi lucrează într-un stil incredibil ca să rezolve problemele de mediu. Şi este o preocupare permanentă în direcţia asta şi care dă rezultate.

Dar sistemul nu a rămas doar în Australia, s-a împrăştiat în toată lumea. Se împrăştie cu viteza inclusiv în ţări în care nu te-ai fi aşteptat, cum ar fi ţările arabe unde pot să trăiască liniştiţi cu burta la soare pentru că le vin banii din petrol. Ei bine, au început să înţeleagă foarte bine că resursele se epuizează, că oamenii sunt nişte puturoşi, că s-au învăţat să nu facă nimic, că le-au venit subvenţiile de la stat, că viitorul este extrem de nesigur şi investesc acum enorm în educaţia geniilor, dezvoltând cu ajutorul lor tehnologii care să fie înlocuitoare de petrol.

Rep: Iar la polul opus, susţineţi, este România care ignoră stimularea şi valorificarea celor supradotaţi?

Florian Colceag: Nu ignoră, se teme. România se teme de genii, se teme de copiii extraordinari, pur şi simplu se teme.

Rep: De ce spuneţi că se teme?

Florian Colceag: Uitaţi-vă bine, de exemplu, la bursa guvernului României în care au fost copiii extrem de inteligenţi trimişi să înveţe administraţie europeană. Nici unul nu au fost angajat în administraţie. E o dovadă că se tem să apară nişte oameni care se pricep, pentru că sistemul administrativ e folosit la jaf, la furt. Din păcate, noi suntem în situaţia de a ne uita în urmă şi de a vedea că suntem conduşi de Ali Baba şi cei 40 de hoţi. Care nu mai sunt 40, sunt mai mulţi hoţi. Dar paradigmă este aceeaşi.

Rep: Avem o problemă de selecţie?

Florian Colceag: Mai mult decât atât: avem o selecţie negativă. Pe sistemul legislativ actual nu poţi promova nişte oameni capabili. Ei trebuie să treacă mai întâi prin filtrul de partid. Filtrul de partid înseamnă corupţie, pupincurism, mită, mafiotism şi aşa mai departe, până la necesitatea existenţei şcolii vieţii prin puşcărie. Dacă nu e aşa şi candidatul e un om curat şi un bun profesionist, atunci nu poate fi tras de sfori, nu e şantajabili.

Când filtru la admitere e șantajabilitatea candidatului, ajungi la nişte aberaţii îngrozitoare. Şi iarăşi aş reaminti acestor tovarăşi să îşi aducă aminte de poezia lui Coşbuc. Pentru că şi poporul ăsta rabdă până la un timp.

Rep: Ce ar putea face un geniu politic în momentul de faţă în România?

Florian Colceag: Nu vreau să dau eu programul. Dacă ar fi un geniu politic ar şti ce să facă. Dar eu l-aş ajuta cu plăcere.

Rep: Aţi conceput la un moment dat chiar un model de ţară.

Florian Colceag: Am conceput mai multe, da. Modelul de ieşire din criză, modelul de ţară, lucrăm acum la o constituţie care să poată permite punerea României pe picioare.

Rep: Lucraţi singur?

Florian Colceag: Nu, suntem mai mulţi. Şi suntem din ce în ce mai mulţi care dorim acest lucru. Pentru că e păcat să distrugem ceea ce rezistă de mii de ani, doar pentru că au venit nişte lăcuste care consumă tot. Reacţia populaţiei începe să fie din ce în ce mai clară. Şi văd că este profesională.

Se formează ligi profesionale care încep să acţioneze, se formează alianţe de tineri, de oameni de afaceri care încep să facă politici sociale, să ajute acolo unde e nevoie, deci văd că începe să crească nivelul de coeziune a populaţiei care înainte era atomizata. Încă nu acţionează ei foarte bine, dar a început să apară un fenomen. Vă dau un exemplu. Recent a fost ziua României. Vi s-a mai întâmplat vreodată ca de ziua României romanii să îşi trimită sms-uri cu la mulţi ani?

Rep: Aţi primit sms-uri să înţeleg.

Florian Colceag: Da, şi nu numai eu, mulţi au primit sms-uri de genul acesta. În fiecare a început să crească un alt spirit. E un început pe care eu îl aplaud. Şi piaţa Universităţii este extraordinară. Şi multe alte fenomene. Şi faptul că la Pungeşti au ieşit cu mic cu mare, cu popa cu tot, ca să îşi apere nevoile, sărăcia şi neamul.

Rep: Sunteţi un om credincios, domnule Colceag?

Florian Colceag: Sunt matematician. Pentru mine Dumnezeu nu este o formulă culturală, Dumnezeu e spaţiul infinit, inteligent şi sensibil, care chiar există. Eu pot demonstra acest lucru prin matematicile mele.

Rep: Recent doi matematicieni germani au demonstrat acelaşi lucru, că Dumnezeu există.

Florian Colceag: N-am citit ce au făcut colegii mei germani, dar prin matematicile pe care le-am lucrat am descoperit legi universale care arată că universul este capabil să îşi optimizeze deciziile şi că decide. Că este mult mai complex decât ce se cunoştea înainte ca măsurabilitate.

Eu nici măcar nu îmi pun problema credinţei, eu îmi pun problema cunoaşterii. Sunt în situaţia de a avea o fereastră deschisă directă, prin care înţeleg că există. Dumnezeu există şi acţionează.”

Sursa: https://matematicasiteologie.wordpress.com/2015/09/22/matematicianul-florian-colceag-pot-demonstra-ca-dumnezeu-exista-si-actioneaza/

Autor – Solomon Marcus – Matematician, membru titular (2001) al Academiei Române.

A predat ca profesor la Facultatea de Matematică din cadrul Universităţii Bucureşti. Autor a numeroase cărţi ce privesc utilizarea matematicii în lingvistică, în analiza teatrală, în ştiinţele naturale şi sociale s.a. A publicat peste 50 de volume în România, traduse în mai multe limbi şi aproximativ 400 de articole în reviste ştiinţifice sau de specialitate. Opera sa a fost citată de peste 1000 de autori.

Avem cele zece porunci. În complementaritate cu ele, propun zece nevoi umane. Ele îşi au rădăcinile în copilărie. Ar fi trebuit să facă obiectul educaţiei şi învăţării, la toate vârstele. Dar nu prea se întâmplă acest lucru. Poate ne aude cineva; acum, la acest moment al unui nou început.

1. Nevoia de a da un sens vieţii, la nivel elementar

Măcar o dată pe zi savurează faptul că respiri; că priveşti cerul şi pământul; că te mişti; trăieşte-le ca mari evenimente. Bucură-te că ai schimbat un zâmbet cu un copil care a trecut pe lângă tine. Toate acestea să-ţi fie suficiente pentru a simţi că viaţa are un sens, că merită să fie trăită, că este un dar pentru care cei care te-au adus pe lume şi te-au crescut au dreptul la iubirea şi recunoştinţa ta.

2. Nevoia de împrospătare

Dar respiraţia şi mişcarea sunt cu noi tot timpul. Există riscul, tentaţia ca ele să devină rutină, să nu le acordăm nicio atenţie, cum de fapt se şi întâmplă în general. Rutina nu poate şi nu trebuie eliminată total, o mare parte a comportamentului nostru urmează reguli precise, ţin de civilizaţie. Problema este de a reduce rutina la minimul necesar, de a nu deveni sclavul ei, cum se întâmplă din păcate frecvent. Aşa cum avem grijă zilnic să ne împrospătăm corpul prin odihnă, prin mişcare şi prin folosirea apei şi săpunului, avem nevoie şi de o împrospătare a minţii, a simţurilor, a sufletului nostru. Să ne trezim în fiecare dimineaţă capabili de a arunca o privire proaspătă asupra lumii, cu dispoziţia unui nou început, cu o limpezire a simţurilor şi a gândurilor; într-un anume sens, să recăpătăm, să recuperăm candoarea copilăriei.   

3. Nevoia de întrebare şi de mirare

Eram în copilărie într-o permanentă stare interogativă, de curiozitate, de mirare, de extaz în faţă spectacolului naturii şi al lumii, al propriei mele fiinţe. Pentru a da un singur exemplu, sunt de-a dreptul fermecat de năzdrăvăniile creierului meu, în materie de memorie şi de imaginaţie. În fiecare seară, când mă las pradă somnului, mă întreb ce călătorii neaşteptate îmi vor oferi visele din noaptea respectivă. Starea de mirare, de extaz mi-a alimentat totdeauna pofta de viaţă, a fost mereu o sursă de energie. Atunci când sunt întrebat: de ce trăieşti ? îi răspund: pentru a mă mira.

De prea multe ori, şcoala, în loc să întreţină şi să dezvolte această nevoie, o anihilează. Dar dacă nu ne menţinem starea de curiozitate, de mirare, de dorinţă de a înţelege lumea, nu doar de a o înregistra, atunci nu ne putem forma capacitatea de problematizare, de identificare a aspectelor neelucidate, nu putem sesiza amploarea şi natura ignoranţei noastre.

4. Nevoia de îndoială şi de suspiciune

Ce poate fi mai uman decât ezitarea, nehotărârea, nedumerirea? Pentru Rene Descartes, starea de îndoială este semnul clar al naturii gânditoare a fiinţei umane. Un acelaşi lucru poate fi considerat din mai multe puncte de vedere şi în aceste condiţii, spiritul critic ne obligă la o analiză comparativă, care uneori nu conduce la un rezultat ferm, ci la o pluralitate de posibilităţi, fiecare fiind descrisă în termeni de grad de plauzibilitate. În justiţie se lucrează cu prezumţia de nevinovăţie. În educaţie şi în învăţare, este recomandabil să adoptăm prezumţia de suspiciune. Ne naştem criticând; plânsul nou-născutului este reacţia sa critică faţă de o nemulţumire.

Să privim cu interes, dar cu suspiciune orice ni se livrează de la catedră, de la o tribună, de pe internet, din cărţi, din orice fel de publicaţii, aşa cum un poliţist care caută pe autorul unei crime suspectează totul. Educatorii, profesorii ar trebui să fie primii care să recomande, să stimuleze această atitudine la elevi, la studenţi, să le spună acestora: “Cel mai clar semn de respect pe care mi-l puteţi arata este să-mi acordaţi atenţie, dar să nu acceptaţi nimic din ceea ce va spun înainte ca spiritul vostru critic să vă asigure de adevărul şi de interesul spuselor mele; dacă nu mă înţelegeţi, să nu mă lăsaţi să trec mai departe, să-mi cereţi să fiu mai clar; dacă vi se pare că nu am dreptate, să vă manifestaţi argumentat dezacordul“. O atitudine similară se cuvine a fi adoptată faţă de litera tipărită, din manuale sau din orice alt loc. Omul de la catedră nu trebuie să pozeze într-un a toate ştiutor, este normal ca uneori să le spună celor pe care-i instruieşte : “nu ştiu “, “nu înţeleg nici eu”; iar atunci când cineva din bancă îi corectează o scăpare, o greşeală, să-i mulţumească pentru atenţia acordată. Uneori introduceam deliberat o greşeală în prestaţia mea, pentru a testa vigilenţa studenţilor.  Nevoia de îndoială şi de suspiciune funcţionează concomitent cu o alta, opusă: nevoia de complicitate la o convenţie. De exemplu, mergem la un spectacol de teatru. Ne supunem prezumţiei de complicitate la convenţia de ficţiune propusă de spectacol, o acceptăm, îi acordăm credit. Dar spiritul nostru critic nu încetează să funcţioneze şi avem dreptul, ulterior, să ne exprimăm eventuala insatisfacţie, să pretindem că autorii spectacolului au înşelat aşteptările noastre, creditul pe care le-am acordat. La fel, în cazul unei poezii, a unui roman etc.

5. Nevoia de greşeală şi de eşec

De câte ori am eşuat până să deprindem să folosim furculiţa, cuţitul şi lingura! De câte ori am căzut, ne-am julit genunchii, până să învăţăm să ne ţinem pe picioare şi să mergem! Este clar că învăţarea, drumul spre dobândirea unui nou comportament, trece prin greşeli şi eşecuri; ele sunt preţul pe care-l plătim pentru a ne îmbogăţi înţelegerea şi pentru a acumula noi capacităţi. Trebuie deci să distingem între greşelile de acest fel, care au un rol pozitiv, benefic, şi greşelile ordinare, făcute din neatenţie sau ca urmare a altor imperfecţiuni senzoriale sau psihice. A plasa greşeala şi eşecul, la modul general, în sfera infracţiunii sau/şi păcatului denotă o confuzie gravă, pe care totuşi o comite mereu practica educaţională. Auzim mereu : “cine a greşit, să plătească”. Dar exemplul copilului care cade înainte de a învaţă să se ţină pe picioare şi niciun părinte normal nu se gândeşte să-l pedepsească pentru acest eşec trebuie să ne stea mereu în faţă.

O veche vorba latinească de înţelepciune ne aminteşte că a greşi este omenește. Dar reflecţia respectivă continuă prin a condamna perseverarea în greşeală. Aici este nevoie de o precizare. De exemplu, să repeţi mereu traversarea străzii pe culoarea roşie a semaforului este într-adevăr de condamnat şi de sancţionat; în general, nerespectarea deliberată a unor reguli ale comportamentului uman, social este de sancţionat şi aici intră în funcţie justiţia şi morala; dar să comiţi mereu greşeli, alte greşeli, în încercările în care te aventurezi pentru a străpunge necunoscutul – este un lucru normal, inevitabil.

Istoria abundă în exemple de greşeli şi eşecuri ale unor oameni de seamă, în tentativa de a spori cunoaşterea umană. S-ar putea scrie o istorie a omenirii centrată pe  greşeli şi pe eşecuri.  O mare parte, poate cea mai mare, a acţiunilor de pionierat, a lucrărilor care au deschis drumuri noi în cunoaştere şi în acţiunea socială au inclus greşeli, ca un produs secundar al noutăţii ideilor lansate. Mai mult, mergând pe urmele unor greşeli comise în lucrări sau acţiuni temerare, s-a ajuns la apariţia unor noi idei, noi domenii de cercetare. “Greşeala matematică, sursă de creativitate” a fost de mai multe ori titlul unora dintre expunerile mele. Pentru a da un singur exemplu: noua ştiinţă a haosului a fost iniţiată de Henri Poincare în tentativa sa de a înlătura o greşeală dintr-un memoriu al său de mecanică cerească. Am putut verifica personal şi bănui că e adevărat în general faptul că drumul spre multe (poate cele mai multe) idei şi teoreme matematice a urmat o cale sinuoasă, de tatonări, rătăciri, confuzii, greşeli de tot felul, până s-a cristalizat varianta sub care ele sunt acreditate. A cunoaşte, măcar în unele cazuri, această istorie zbuciumată mi se pare esenţial, dacă vrem să înţelegem natura profundă a creaţiei umane. Personal, am făcut această experienţă pe unele situaţii din matematică, din informatică, din lingvistică, din domeniul literar-artistic, dar cred că este valabil în general.

Ţinând seama de inevitabilitatea eşecurilor, este esenţial să educăm rezistenţă la eşec,  înţelegerea faptului că eşecul este normal; mai mult: dintr-un eşec este totdeauna ceva de învăţat.

6. Nevoia de joc

Apreciez jocurile bazate pe reguli prestabilite, de la fotbal şi tenis la şah şi go. Ele au un rol important şi merită atenţia tinerilor. Dar nu în primul rând la ele mă gândesc acum. Am în vedere jocurile care valorifică nevoia de libertate, curiozitatea de a înţelege cele percepute prin simţuri și prin observatie directă, nevoia de, şi dreptul la, greşeală şi eşec, fără a fi pedepsite. Am considerat astfel de exemple la punctul anterior: cum învăţăm să ne ţinem pe picioare şi să mergem. Este clar că orice copil de pe suprafaţa Pământului trece prin această experienţă.

Acum mă voi referi la un alt joc şi el practicat pe cât mi-am putut da seama, de toţi copiii lumii: jocul de-a v-aţi ascunselea. Eu mă ascund, iar tu mă cauţi şi dacă mă găseşti, ai câştigat. Acest joc nu face decât să imite un altul, pe care natura, lumea îl practică faţă de noi, la orice vârstă şi de la începuturile omenirii. În tentativa noastră firească de a înţelege lumea, totul se întâmplă ca şi cum lumea ne spune: “cauţi să mă înţelegi, dar eu mă ascund; şi cu cât lucrul pe care-l cauţi este mai interesant, mai semnificativ, cu atât îl ascund mai bine şi îl fac mai greu de găsit. Dar merită să-l cauţi. Chiar fără rezultatul aşteptat, căutarea îţi va da satisfacţii, care însă ar putea fi altele decât cele  la care te-ai gândit iniţial. Cauţi ceva, nu-l găseşti, dar găseşti altceva; uneori mai interesant decât ceea ce căutai iniţial”. Învaţă să savurezi acest spectacol al omenescului, să te îmbeţi de el – şi din nou să simţi că viaţa merită să fie trăită. Căutarea se dovedeşte de multe ori mai importantă decât găsirea. Plăcerea de a urca un munte stă în primul rând în a savura fiecare moment al parcursului, chiar dacă nu ajungi în vârf. 

Mai e şi un alt aspect, observat de Blaise Pascal: de multe ori cauţi ceea ce deja ai găsit. Găseşti ceva ca o bănuială, o intuiţie, o extrapolare a unor observaţii empirice. Dar ai nevoie de o confirmare mai convingătoare. Aşa se întâmplă, de exemplu, că în matematică multe teoreme sunt “găsite” mult înainte de a fi demonstrate; cazul teoremei lui Pitagora, găsită empiric mult înainte de Pitagora.

Dar toată căutarea la care ne referim ce este altceva decât învăţarea, descoperirea, invenţia ? Nevoia noastră de a înţelege lumea, de a ne înţelege pe noi. O căutare care trebuie să valorifice toate nevoile umane discutate anterior, dar şi pe cele care urmează.

7. Nevoia de identitate

Aici se află o provocarea majoră, dramatică şi o şansă de a da vieţii noastre o motivaţie superioară.  Direct implicate sunt toate celelalte 9 nevoi pe care le discutăm. Biologic, avem o identitate individuală, prin faptul că fiecare fiinţă vieţuitoare de pe această planetă are un ADN specific. Acizii dezoxiribonucleici sunt ”cuvinte” pe alfabetul celor patru tipuri de baze nucleotide. Acest alphabet este acelaşi pentru toate fiinţele trăitoare pe planeta Terra. Dar ordinea în care sunt aşezate elementele alfabetului în alcătuirea ADN-urilor este alta la fiecare dintre noi, deci fiecare fiinţă umană are o identitate biologică specifică. Ne naştem preluând o întreagă moştenire genetică de la părinţi şi prin intermediul lor, de la bunici, străbunici, etc. Preluăm o seamă de trăsături, deprinderi, reprezentări, judecaţi şi prejudecăţi determinate de contextul geografic şi istoric în care ne dezvoltăm. Toate acestea ne conferă o identitate genetică de familie, de loc geografic şi de moment istoric, deci o identitate locală, una regională, una naţională, de limbă, de credinţă. Această identitate pe care natura şi istoria ne-o imprimă, de multe ori fără a ne da seama, rămâne pentru prea mulţi oameni singura lor identitate.

Prea mulţi oameni nu simt nevoia unei identităţi mai bogate decât aceea primită fără vreun efort personal. În perioada trecerii de la copilărie la adolescenţă ar trebui să înceapă conştientizarea nevoii de construire a unei identităţi mai bogate decât aceea cu care ne-a înzestrat natura. Cum să facem să educăm la cât mai mulţi tineri această nevoie (valorificând critic, selectiv, identitatea primită de la natură)? Cum să-i facem pe tineri să conştientizeze faptul că în condiţiile actuale ale globalizării de toate felurile acţionează asupra noastră, direct sau indirect, toate nivelurile sociale, de la cele locale la cele regionale, naţionale, europene, occidentale şi planetare?  Să le explicăm tipologia identităţilor culturale: balcanică, dunăreană, a Marii Negre, sud-est europeană, central europeană, mediteraneană, europeană, occidentală, planetară dar şi tipologia care rezultă din diversitatea lingvistică, de credinţe, de civilizaţii.

Se întâmplă un lucru fără precedent în istoria omenirii: numeroasele identităţi ale fiinţei umane, aflate într-o dinamică permanentă şi o interacţiune continuă, nu mai pot fi înţelese decât concomitent, formând un sistem. Sau le înţelegem pe toate sau pe niciuna. Globalizarea şi internetul au o contribuţie esenţială la această nouă configuraţie a identităţilor. Educaţia nu reuşeşte să facă faţă acestor probleme, nici nu prea le are în atenţie. Dar tensiunile existente între diferite identităţi ale fiecărei persoane şi între identităţile unor persoane diferite sunt, în ultima instanţă, la rădăcina multor conflicte şi războaie; aici îşi află rădăcinile şi terorismul existent la scară mondială. Posibiltatea unei dezvoltări armonioase a identităţilor rămâne deocamdată doar un proiect.

8. Nevoia de omenesc şi de omenie

Identitatea este primul termen al unui cuplu esenţial, în care al doilea termen este: alteritatea. Niciunul dintre ei nu se clarifică în absenţa celuilalt. La orice nivel, ne definim identitatea prin raportare la ceea ce este diferit. Diferenţa se poate referi la vârstă, la sex, la naţionalitate, la limba, la culoarea pielii, la religie, la nivel de cultură, la poziţie socială, la apartenenţa politică, la filosofie a vieţii, la preferinţe literare sau de orice altă natură,  etc. Să fim pregătiţi să înţelegem omenescul în diversele sale ipostaze, să admitem că tocmai infinita sa diversitate îi dă farmec.

Nu există două fețe umane identice, nu există două voci umane identice, nu există două priviri umane identice. Dar dincolo de această diversitate, toţi copiii lumii au o prospeţime cuceritoare, toţi alternează râsul cu plânsul, toţi râd la soare, toţi îndrăgesc mişcarea şi jocul, toţi ard de curiozitate. Omenescul este o sursă nesfârşită de delectare, de minunare. Iată, pentru a alege numai una din fermecătoarele manifestări umane: vorbirea, limba. Câtă subtilitate, câtă fineţe, cât joc al nuanţelor îţi oferă cuvintele, frazele, discursul! Muzica lor, semnificaţia lor. Cât de plăcut e să constaţi că reuşeşti să spui ceea ce ai gândit, dar cât de uşor, pe nesimţite, frazele derapează şi nu mai exprimă ceea ce ai dorit! O continuă alternare a găsirilor şi a ascunderilor, a confirmărilor şi a frustrărilor. Sau jocurile memoriei umane, ale amintirilor şi uitărilor; sau trecerile insesizabile de la zâmbet la lacrimă, de la gravitate la duioşie. Iată un pariu major al educaţiei: să-i antrenăm pe copii să savureze omenescul în întreaga sa diversitate. Omenescul nu este ca jocul de tenis, unde câştigi în dauna altora, care pierd; omenescul poate fi universal câştigător.

La animale, o pornire instinctivă vede în diferenţă o adversitate. Pentru ca oamenii să nu reproducă şi ei acest comportament, este nevoie de o educaţie corespunzătoare, altfel se întâmplă ceea ce vedem mereu : băieţei de clasa a III-a primară care se iau la bătaie pentru că ”eu am spus într-un fel iar el a spus altfel ”.

De la omenesc, nu e decât un pas până la omenie. Nevoia de a fi bun, generos, de a dărui, de a-i contamina pe alţii de bucuria vieţii. De a adopta în comportamentul tău prezumţia de solidaritate cu ceilalţi oameni. Copiii care se formează în acest fel (iar internetul ar putea avea aici un rol esenţial) vor putea fi mai greu antrenaţi în războaie de tot felul.

9. Nevoia de cultură

Omenirea a acumulat un imens tezaur de cultură ştiinţifică, literar-artistică, tehnologică, religioasă, filosofică, etc. Culmi ale spiritualităţii umane, în matematică, astronomie, fizică, chimie, biologie, filosofie, literatură, muzică, arte vizuale, teatru, ştiinţe juridice, economice, istorice, arheologice, geografice, geologice şi, mai recent, în film şi în disciplinele informaţiei şi ale comunicării stau mărturie pentru splendoarea omenescului, pentru puterea sa de pătrundere, de imaginaţie, de descoperire şi de invenţie. Dar cine beneficiază de ele, câţi sunt cei care au acces la aceste piscuri, le înţeleg, îşi pot umple sufletul şi mintea de înţelepciunea şi frumuseţea lor, se pot astfel înalța spiritual mult peste starea de animalitate ? Câţi sunt cei care ajung să trăiască fiorul unui vers, al unei poveşti, al unei muzici, al unui tablou, al unui monument de arhitectură, al unei sculpturi, al unei ecuaţii, al unei formule chimice, al tabelei lui Mendeleev, al unui program de calculator, al geometriilor neeuclidiene, al relativităţii einsteiniene, al lumii cuantice, al dualităţii Watson-Crick a acizilor nucleici ? Oare pe la urechile cator copii, adolescenţi, trece adierea unor acorduri din Beethoven, Bach, Mozart sau Chopin? Câte priviri aflate în dimineaţa vieţii ajung să se desfete în prezenţa unui tablou de Rembrandt, a unei sculpturi de Brâncuşi ? Va fi în stare educaţia publică să preia acest mesaj? Mai avem timp de aşa ceva? Un timp de contemplare, de supremă emoţie. Nu cumva eliberăm pe bandă rulantă diplome de diverse grade, fără acoperire culturală? Şi dacă nu au acoperire culturală, ce sunt posesorii acestor diplome altceva decât, în cel mai bun caz, furnizori de servicii? Şi dacă nu prea au nevoi culturale, ce motivaţie mai profundă pot da vieţii lor? Cohorte de oameni, unii cu o stare de prosperitate materială, au totuşi un statut de sclavi culturali. Să nu-ţi fie milă de ei?  Să nu-i compătimeşti? Nu cumva se află aici sursa principală a derapajelor de ordin civic, moral, juridic, a violenţei verbale, psihice, fizice?   Care este nivelul de cultură al celor ce ne conduc, ce repere umane au ei? Ce anume dă un sens vieţii lor?

10. Nevoia de transcendenţă

Ne aflăm aici la modul superior, de cea mai înaltă complexitate, pe care o poate capăta nevoia de a da un sens vieţii.  Etimologic, trans înseamnă dincolo iar verbul latinesc ce i se alătură s-ar traduce prin a te caţăra. Obiceiul copiilor de a se caţără în copaci, pe garduri, pe stâlpi exprimă nevoia, tentaţia de a se înalța, de a se depărta de sol. Aşa începe transcendenţă. Să treci dincolo de limitele, de cadrul ce ţi-au fost impuse prin naştere, să nu rămâi sclavul percepţiei senzoriale şi empirice, să încerci să le depăşeşti Aşa au apărut geometria neeuclidiană, care sfidează percepţia senzorială a spaţiului; fizica relativistă, care transgresează percepţia empirică a timpului, energiei şi mişcării; conştientizarea limitelor limbajului uman, inadecvat situaţiilor în care nu mai există o diferenţa clară între subiect şi obiect şi dincolo de care urmează tăcerea sau compromisul de toate felurile; logicile neclasice, care încalcă una sau mai multe din cele trei principii ale logicii aristotelice identitate, necontradicţie, terţ exclus; imaginarea unui calcul care depăşeşte frontiera Turing dată de ideea obişnuită, elementară de calcul etc.

Transcendenţa este atât la destinaţie cât şi la origini. Distincţia kantiană dintre transcendent (dincolo de posibilităţile cunoaşterii umane)şi transcendental (relativ la achiziţii ale cognitivului uman care preced orice experienţă; cunoaşterea apriorică). Transcendenţa matematică se referă, în acord cu Euler, la operaţii care nu se pot realiza prin repetarea de un număr finit de ori a unor operaţii elementare, aplicate numerelor intregi şi unei variabile x. De aici, nu-i decât un pas până la distincţiile profan-sacru, imanent-transcendent.  În aceeaşi ordine de idei, se poate discuta despe transcendenţa în muzică, în viziunea fenomenologiei sunetului, preconizate de Sergiu Celibidache.

Desigur, nu sunt acestea singurele nevoi umane. Dar sunt dintre cele mai importante şi dintre cele mai neglijate. Trăim acum un moment al unui nou început. Voi, oameni ai şcolii şi ai universităţii, voi elevi şi studenţi, voi părinţi ai elevilor şi studenţilor, voi oameni de cultură, intelectuali, ce ar fi să valorificăm  a doua nevoie evocată mai sus şi să ne împrospătăm ?