Un triunghi românesc al Bermudelor
La doar trei kilometri de Cluj, intri în pădurea Hoia-Baciu şi păşeşti într-un loc rupt de timp, un loc misterios şi mirific, în care normalul şi paranormalul se confundă, iar convenţionalul şi neconvenţionalul nu se mai pot deosebi. De la început, te surprinde forma stranie a copacilor. În nicio pădure nu sunt atâţia copaci strâmbaţi sau răsuciţi nefiresc. Peste tot, câte şase sau opt copaci răsar din aceeaşi rădăcină. În loc să crească spre cer, stau arcuiţi ca într-o rugăciune, cu coroanele la pământ, aplecaţi nefiresc de o forţă neştiută. Încă din strămoşi, ţăranii clujeni cunoşteau puterile stranii ale pădurii şi se fereau de ea, căci era peste puterea lor de înţelegere. Mult timp, despre pădure nu s-a prea vorbit, oamenii temându-se să pomenească locul pe care îl credeau căzut sub blestem. Abia la începutul anilor 50, un singuratic, biologul Alexandru Sift, prin lungi cercetări de pionierat, a ridicat vălul misterelor din pădure. Investigaţiile lui au fost continuate în anii 1970 de mai multe echipe de cercetare sau de către cercetători solitari din România. În 1968, agenţiile internaţionale de presă au transmis fotografiile de excepţie ale unui OZN discoidal care survolase pădurea clujeană. Atunci a început cariera ei internaţională. Rapoarte despre Hoia-Baciu au fost prezentate peste tot, la institute de cercetare din Europa şi SUA. Astăzi, pădurea Hoia-Baciu este o legendă vie. Fascinaţia cu care ea îi atrage pe cei ce vor să-i dezlege secretele creşte de la an la an. De o jumătate de veac, într-o zonă de numai câţiva kilometri pătraţi, sunt consemnate şi studiate cu îndârjire manifestări absolut extraordinare, cum a fi bizarele materializări şi dematerializări care pulverizează limita şi logica ştiinţei. Dar pădurea Hoia Baciu nu este singurul loc straniu din lume. Pe harta locurilor cu fenomene inexplicabile mai sunt şi deşertul Mojave şi Golful Breeze din SUA, La Spezia-Arenzano din Italia, Valea Hessdalen din Norvegia, Belo Horizonte din Brazilia sau Muntele Kailasa din Tibet. Între ele, pădurea Hoia-Baciu este considerată de toţi marii parapsihologi ai lumii drept cea mai importantă, cel mai activ punct de pe Pământ. Prin forţa şi varietatea tulburătoare a apariţiilor din spaţiul ei, pădurea clujeană este “capitala” mondială a paranormalului.
Nebuloase, lumini şi OZN-uri printre copaci
Vom începe incursiunea în misterele pădurii Hoia-Baciu prin a povesti întâmplările de acolo. Sunt întâmplări ce par magice şi care nu seamănă una cu alta, ca poveştile Şeherezadei. Ghidul meu autorizat în poveştile pădurii este profesorul universitar clujean Adrian Pătruţ, preşedintele Societăţii Române de Parapsihologie şi autor a două cărţi de referiţă: “De la normal la paranormal” şi “Fenomenele de la pădurea Hoia-Baciu”. Când îl provoci, poveştile lui Adrian Pătruţ par fără sfârşit. Aşadar… Mai întâi au fost OZN-urile. OZN-uri după OZN-uri, singuratice sau în rafale aparute deasupra pădurii, ani după ani! Unele vizibile cu ochiul liber, sfere ori piramide de lumină în mişcare, sau atârnând inexplicabil pe boltă. Alteori apar nebuloasele acelea plutitoare… Sau dacă nu-s ele, poate vezi, cu puţin noroc, luminile alea colorate magnific, ţâşnind din iarba copacilor şi dansând prin aer. Încă mai stranii sunt apariţiile invizibile cu ochiul liber, dar care s-au lăsat fotografiate!… Cu varietatea ei atât de mare de OZN-uri invizibile, surprinse pe imagini fotografice, pădurea Hoia-Baciu, cu împrejurimile sale, este fără rival pe plan mondial. Peste 1000 de fotografii făcute în mai bine de 30 ani, de zeci de oameni care au fotografiat intenţionat sau doar accidental în zonă, prezintă OZN-uri invizibile. Apariţii invizibile a surprins pe fotografii încă de la începutul anilor 50 şi Alexandru Sift, care, plimbându-se prin pădure, a observat forme nebuloase, pe care altcineva le-ar fi ignorat. Încercând să le fotografieze, Sift a constatat că numărul structurilor din fotografie este mult mai mare decât cele pe care le văzuse. Au urmat multe cercetări solitare, cu fotografii surprinzătoare. “În martie 1969, Alexandru Sift a văzut din Cluj o pată de un albastru foarte intens, care se deplasa pe cerul albastru” – povesteşte Adrian Pătruţ. “A făcut o poză şi a observat un fel de halou întunecat în care se afla un OZN discoidal biconcav. Mergând a doua zi în pădurea Hoia-Baciu să vadă eventuale urme ale evenimentului pe care-l observase, a găsit pe pământ un şanţ circular de 4-5 metri. De parcă ceva foarte greu ar fi călcat acolo. În locul acela, iarba s-a uscat şi n-a crescut 3-4 ani. Chiar şi după 40 de ani, urma aceea era bine vizibilă. Dar urmele de pe sol nu sunt singurele care însoţesc fenomenele din pădurea bântuită. Ades, cei care le-au urmărit, au detectat, între altele, anomalii magnetice care dau peste cap busolele, dar şi emisii radioactive puternice, în urma cărora unora părul le-a căzut sau au albit”
O călătorie în trecut
– Care sunt cele mai stranii evenimente din Hoia-Baciu pe care le-aţi trăit sau la care aţi asistat, d-le Adrian Pătruţ
– Ceva cu totul aparte mi s-a întâmplat în 2000, în preajma Paştelui. Mă dusesem atunci la pădure cu un cercetător originar din Cluj, care trăieşte în Germania. Deodată, am observat că din vârfurile a mii şi mii de copaci curgea ceva. Era o sevă, un lichid… Parcă era un izvor ce curgea de pe copaci, de la 10-15-20 de metri şi se aduna la rădăcinile lor. Am rămas încremenit. Pădurea Hoia-Baciu e cunoscută pentru vegetaţia ei foarte, foarte uscată, aşa că era ceva neobişnuit ce văzusem noi acolo. A doua zi, când ne-am întors, nu mai era nici urmă din seva aceea abundentă ce curgea de pe miile de copaci. Pământul uscat o absorbise cu totul. Mai există o altă întâmplare tulburătoare la care am asistat, şi pe care n-am povestit-o nimănui până acum. S-a petrecut după 1989 şi în ea a fost implicată o studentă de la Cluj. Eram cu toţii la liziera pădurii, la doar 50 de metri de oraş, pe coasta dinspre sud, care dă spre Someşul Mic şi de unde se vede tot oraşul, într-o deschidere panoramică frumoasă şi mare. Şi atunci, ceva i s-a întâmplat fetei… Am văzut-o cum a stat tăcută şi pierdută ca într-o transă, vreme de o oră. Şi când s-a trezit, ne-a povestit ceva straniu. Brusc, începuse să vadă Clujul cel vechi, de acum mai bine de 50 de ani. Nu numai că-l văzuse, dar chiar se plimbase o oră întreagă (ora aceea a ei de transă!) prin Clujul fără blocuri. Mersese pe străzile şi pe bulevardele lui, aşa cum se înfăţişau ele şi înainte, şi în timpul războiului. O vreme, am ascultat-o toţi, unii mai încrezători, alţii mai sceptici, după care ne-am dus la autobuz. Sfârşitul poveştii a fost stupefiant. Când să plătească, fata a găsit în buzunar o monedă de argint de 100 de lei, cu chipul Regelui Mihai. Apărută de niciunde! Era dovada că ea fusese cu adevărat, o oră, în trecut. Călătorise, nu avusese o simplă retrocogniţie. E ceva greu de gândit, încă.
– Ceea ce povestiţi dvs. mă lasă fără cuvinte…
– Altă întâmplare aparte am trăit-o în 1975. Fusesem să fotografiez nişte ruine, erau chiar în centrul pădurii. Era prin ianuarie şi am făcut câteva sute de fotografii lângă ruinele alea, cu un grup foarte mare de prieteni. După vreo două săptămâni, m-am întors să caut locul acela, pentru că-mi plăcuse, mă simţisem bine acolo. Dar ruinele nu mai erau acolo, nici ţipenie, ca şi când n-ar fi fost!… Şi nici nu le-a mai văzut după aia nimeni, nicicând! Iar după câţiva ani, şi imaginile lor au dispărut, s-au volatilizat pur şi simplu din fotografiile mele.
– V-aş întreba acum de ce sunt copacii din pădurea Hoia-Baciu atât de contorsionaţi? Există vreo explicaţie?
– În anul 2008, am fost în Poiana Rotundă, la o filmare, împreună cu o echipă ProTV. Totul a mers bine, am filmat o porţiune de pădure. Revenind peste trei săptămâni, am observat trei copaci care erau puternic torsionaţi şi răsuciţi. Am comparat imaginile lor cu cele de pe filme, dar în ele copacii erau normali! Această torsionare foarte puternică – şi să ştiţi că erau copaci mari, înalţi de 20 de metri, iar doi dintre ei erau stejari, copaci vânjoşi şi duri – toată torsionarea, aşadar, se produsese într-un timp foarte scurt. Şi dacă e să vă povestesc alte întâmplări stranii din pădure, îmi amintesc că am văzut de mai multe ori, iernile, urme de paşi care se opreau brusc, pe zăpadă, şi apoi dispăreau! Ca şi când cei care călcaseră pe acolo, ar fi fost aspiraţi undeva!… De asemenea, o fotografie celebră, este a omului fără umbră! Fotografia a fost făcută într-o zi superbă de mai şi umbrele copacilor din apropiere se văd clar. Lângă omul fără umbră apare şi o structură neobişnuită, care a fost numită “balaurul bioplasmatic”. El a generat această ciudăţenie.
– Până la urmă, la câţiva kilometri de Cluj, se întâmplă lucruri pe care noi nici nu ni le putem imagina.
– Aşa se pare. Să vă mai povestesc. Mai sunt acolo şi toate sunetele acelea neobişnuite care se aud în pădure. Odată, am auzit sunete de salvare, în imediata noastră apropiere, deşi eram în miezul pădurii. Alteori, se aud sunete de ceas cu cuc, dar şi sunete de cauciucuri care explodează sau sunete de cauciuc care se dezumflă în prezenţa ta. Şi tot soiul de alte ţipete scurte şi ciudate. Ca să nu mai zic de ciripitul acela de pui, care era mereu prezent pe platoul pădurii. Multe dintre toate aceste sunete noi le auzeam, dar nu se înregistrau alături de vocile noastre. O altă întâmplare a fost următoarea. Înregistrasem odată ceva pe reportofon, un comentariu despre pădure. Şi acasă, ascultând înregistrarea, am auzit-o pe o frecvenţă mai joasă; apoi am reascultat-o şi s-a auzit şi mai lent, tot mai încet, tot mai lent, până când a îngheţat. Înregistrarea din pădure fusese de zece ori mai lentă decât una normală!… De asemenea, în pădurea Hoia-Baciu, de foarte multe ori, bateriile aparatelor de filmat şi ale aparatelor foto se descarcă inexplicabil. Am păţit acest lucru de cel puţin trei ori, cu echipe ale TVR. Mergând în zonă, înainte de a începe filmarea, toate bateriile, inclusiv cele de rezervă, s-au descărcat. Revenind în Cluj, ele au început să funcţioneze normal. Ne-am întors în zonă şi uneori am putut continua, alteori nu. Descărcarea fusese parţială. Într-un singur caz a fost o descărcare totală şi bateriile au trebuit reîncărcate la acumulator. Bioformele sunt alte manifestări exotice interesante din pădure. Ele sunt nişte apariţii care seamănă cu oameni sau cu animale. Vizibile sau nu cu ochiul liber, ele apar prin iarba pădurii clujene, sub forma unor capete omeneşti sau a unor oameni întregi. Adesea, ele reproduc trăsăturile unei persoane în viaţă sau defuncte, dragă aceluia care le vede. Într-o fotografie celebră făcută de Alexandru Sift, a apărut un cap grotesc, invizibil cu ochiul liber. Într-o alta, apare un cap mic, de bărbat, pierdut în iarba pădurii, la lizieră. Este o materializare aproape perfectă, care aminteşte de o ectoplasmă – substanţa spirituală pe care spiritiştii spun că o emană mediumurile în timpul transei. Într-o altă fotografie, lângă Sift apare ceva, un om transparent, cu un ochi exagerat de mare şi braţe prea lungi.
– Ce ascund aceste fotografii, domnule Adrian Pătruţ?
– S-a vorbit mult despre altă fotografie, care face parte de-acum din folclorul pădurii. E vorba de omul acela care are un fel de ciot în loc de braţ şi un picior foarte alb care aproape se desprinde. Şi care pare să reprezinte o dematerializare. A fost făcută în 1970. Ce s-a întâmplat atunci? Alexandru Sift a ieşit la un moment dat din pădure şi a văzut la marginea ei un bărbat şi o femeie în balans, spate în spate. I-a recunoscut ca fiind nişte apariţii, nişte arătări, pentru că îi mai văzuse şi alte dăţi acolo şi chiar îi fotografiase. Sift a început să privească intens cele două apariţii şi femeia a dispărut brusc. Atunci a fotografiat bărbatul, exact când dispărea şi el. Şi aşa a apărut acea dematerializare parţială. Şi mai este ceva extraordinar de interesant la pădurea Hoia-Baciu. Ea pare să aibă proprietatea de a se mula pe convingerile celor ce-i calcă pragul. Un sceptic care se îndoieşte serios de puterile locului poate veni de zeci de ori în pădure şi nu va trăi nicio experienţă exotică. Dar cine e convins că în pădure se petrec fenomene neobişnuite le poate trăi din prima vizită. Mai mult, fenomenele pădurii par că-şi iau chipul şi asemănarea după ceea ce găsesc în mintea observatorilor lor. În funcţie de convingerile, speranţele sau de traumele lor. Un grup de la Târgu Mureş, de pildă, care era obsedat de OZN-uri, fotografia frecvent… OZN-uri. Noi, cei de la Cluj, eram preocupaţi de materializări. Şi filmam foarte multe materializări. Sift, care citea multă literatură ezoterică, fotografia simboluri asociate celor ezoterice. Iar grupurile străine, obsedate de anomalii foto, prindeau efecte luminoase şi distorsiuni.
Un roman poliţist: pierderea dovezilor
– Cum v-aţi îndrăgostit de pădurea Hoia-Baciu, domnule Adrian Pătruţ?
– În 1974 a apărut un articol interesant în Flacăra despre Alexandru Sift, erau nişte prime referiri la fenomenele neconvenţionale care se petreceau chiar în apropierea oraşul meu. Pentru noi, clujenii preocupaţi de asemenea evenimente, a fost o surpriză totală, o noutate absolută. Foarte, foarte puţini oameni cunoşteau preocupările lui Sift: câţiva de la Institutul de Cercetare Biologică la care lucra şi câţiva membri ai familiei. Atunci l-am căutat şi eu pe Alexandru Sift, am discutat cu el, am făcut câteva expediţii împreună în zona pădurii Hoia Baciu şi am fost câţiva ani foarte apropiaţi. Apoi ne-am despărţit din motive independente de noi.
– Pomeniţi des numele lui Alexandru Sift. Ce s-a mai întâmplat cu el?
– A trecut prin nişte experienţe neplăcute. Mai întâi, a primit nişte vizite mai speciale, în urma cărora s-a izolat de toţi ceilalţi cunoscuţi sau prieteni care erau oarecum la curent cu preocupările sale. Apoi şi-a pierdut şi locul de muncă, pentru că a fost încurajat să ceară emigrarea într-o ţară străină, ca să-şi continue investigaţiile din pădure. Şi asta nu se accepta atunci. Şi a trăit până la sfârşitul zilelor, dintr-o pensie modestă a soţiei sale.
– Despre ce fel de vizite ciudate vorbiţi?
– E greu de spus. Ele au fost confirmate într-un fel de vecini… Ar fi acea poveste cu oamenii în negru – men in black, aşa cum sunt numiţi ei în filme. Ei l-au încurajat să plece din ţară şi l-au dotat pe Sift, ca să-şi continue cercetările, cu o aparatură de care România nu dispunea la acea vreme: aparate foto de ultimă generaţie, inclusiv în infraroşu. Şi pe care a trebuit apoi să le vândă, pentru că n-avea din ce trăi.
– Ce s-a întâmplat cu arhiva excepţională de fotografii a lui Sift?
– Există întotdeauna în fenomenele neconvenţionale un capitol special: pierderea dovezilor. Cele mai multe dovezi dispar împreună cu anumite persoane. Foarte multe filme, fotografii ale fenomenelor paranormale se pierd din motive necunoscute. Evidenţele se pierd în nişte condiţii ciudate. La fel a fost şi cu Sift. Multe din materialele din arhiva sa le-a distrus el, personal, într-un moment de deznădejde. Dar o mare parte din arhivă, aşa numitul testament fotografic al lui Alexandru Sift, rămăsese. Apoi a dispărut şi el, în condiţii ciudate. Eu avertizasem că se va întâmpla ceva cu arhiva. Aflasem de moartea lui Sift, întâmplată la scurt timp după moartea soţiei sale. Cum arhiva lui era încuiată în casă, am vorbit cu o rudă apropiată de-a lui Sift, dar ea n-a putut să vină în acele zile să scoatem arhiva.
Pe urmă, am amânat şi eu. Şi când am intrat, în sfârşit, în casă, arhiva nu mai era! O luaseră nişte persoane care au intrat în casă, au luat foarte multe lucruri de acolo şi le-au dus la un centru de colectare a hârtiei, să capete ceva bani. Le-au dat la topit pentru câteva sticle de bere. Şi când am ajuns la centrul acela, hârtiile şi filmele lui Sift, tocmai fuseseră tocate. Am fost cu mai puţin de o zi, în urma lor.