Istoria nu începe în Sumer, aşa cum am fost păcăliţi ani la rând în şcoli. Istoricii şi arheologii români care şi-au permis să spună asta au fost imediat atacaţi de mafioţii din aşa zisa Academie Română.
“Istoria e o minciună acceptată de comun accord.” Voltaire
“Şi ca o completare, limba sa este atât de armonioasă şi bogată că s-ar potrivi celui mai cult popor de pe pământ.” W.Hoffman (1842)
1. Miceal Ledwith: “nu limba română este o limba latină ci limba latină este o limba românească.” Istoria, de cele mai multe ori prezentată în mod subiectiv sau pur şi simplu eronat, ne învaţă că romanizarea Daciei s-a produs prin cucerirea acesteia în 106. Romanii au pus stăpânire pe Banat, Oltenenia şi o parte din Ardeal, restul teritoriilor rămând libere. Tot istoria ne mai spune că romanii şi-au impus limba latină ca limba oficială, iar dacii au fost obligaţi să renunţe la propria limba. De asemenea, cultura romană, dar şi căsătoriile mixte au contribuit la romanizare.
Aceste câteva perspective istorice sunt contestate de teoria lui Miceal Ledwith, confidentului Papei Ioan Paul al II-lea şi omul care a avut acces la cele mai bine păstrate documente istorice de la Vatican. Acesta a făcut o declaraţie şocantă pentru postul de televiziune TVR Cluj, în 2012, când a acordat un interviu mai amplu. Conform documentelor secrete de la Vatican, limba latină cultă, adică limba romanilor din anii când a fost cucerită Dacia, se trage din limba română străveche.
2. William Schiller, este un reputat arheolog american care cunoaşte bine istoria civilizaţiilor străvechi de pe bătrânul continent. Acesta, în lucrarea sa explozivă “Unde s-a născut civilizaţia?”, vine cu un răspuns şocant pentru aroganţa marilor lideri de pe această Planetă (care ştiu răspunsul în secret):
“Civilizaţia s-a născut acolo unde trăieşte astăzi poporul român, răspândindu-se apoi, atât spre răsărit, cât şi spre apus, acum circa 13-15.000 de ani!”
3. Daniel Ruzo este un arhitect peruan care a venit în România între anii 1966 şi 1968 pentru a cerceta Sfinxul (denumire cu care nu era de acord), pe care îl văzuse pe o carte poştală. El a fost însoţit de o echipa de români care a realizat cu această ocazie un film pentru Studioul Alexandru Sahia, „Mistere în Piatră“. Ruzo observase că Sfinxul semăna cu chipul principal dintr-un ansamblu sculptat într-o stanca de pe podişul Marcahuasi, Peru, denumit Monumentul Omenirii.
De fapt, nici Sfinxul nu reprezintă doar un singur chip, după cum observă arheologul peruan, fiind înconjurat de alte chipuri umane, din rase diferite, precum şi capul unui câine. Din lunga sa experienţă, Daniel Ruzo trage concluzia că acel câine are rolul de păzitor al unei comori şi că „trebuie să existe şi o Peştera a Tezaurului“ în apropierea acestui magnific monument al Omului.
4. Marija Gimbutas, specialistă americană cunoscătoare de istorie şi arheologie (n. 23 ianuarie 1921 – d. 2 februarie 1994), se recomandă prin stilul clar şi concis, prin originalitate şi prin forţa argumentaţiei, autoarea refuzînd numeroase clişee tradiţionale care au dus, nu rareori, la formularea unor ipoteze infirmate de cercetările ulterioare. Poziţia adoptată de autoare este – contrar a ceea ce se credea până nu de mult – că cele mai vechi civilizaţii ale Europei neolitice nu pot fi explicate exclusiv ca migraţii dinspre Anatolia ci mai ales, prin difuziune de idei şi de tehnologie, ceea ce a dus la domesticirea animalelor – mai întîi oaia şi capra, apoi porcinele şi bovideele, nu însă şi calul – precum şi la apariţia ceramicii. Este ceea ce s-a numit „revoluţia neolitică”. Neolitizarea sud-estului european şi de aici, a întregii Europe s-a bazat aşadar nu atît pe migraţii – deşi au existat şi mişcări etnice, ca întotdeauna de-a lungul istoriei – ci, am spune astăzi, pe transfer de tehnologie, pe know-how.
5. Un mare savant german, Harald Haarmann, specialist în istorie culturală, arheomitologie, istoria scrisului, evoluţia limbii şi istoria religiilor, autor a 40 de cărţi traduse în diverse limbi de circulaţie internaţională, editor şi co-editor a 20 de antologii, face o declaraţie de mare importantă pentru noi, rezultat al cercetărilor sale. El spune că cea mai veche scriere din lume e cea de la Tărtăria – România şi că Civilizaţia Danubiană este prima mare civilizaţie din istorie, mai veche cu mii de ani decât cea sumeriană (considerată încă leagănul civilizaţiei).
6. Marco Merlini – celebru arheolog italian susţine că scrisul a apărut pe teritoriul României, acum peste 7000 de ani.
Director executiv al institutelor de cercetare InnovaNet şi Euro Innovanet, director general al “Proiectului de cunoştinţe Preistorice” din Roma, Italia, coordonator al M.U.S.E.U.M. – Reţeaua de muzee arheologice, istorice şi preistorice din capitalele europene – director de comunicare al Institutului de Arheomitologie din Roma şi autor al “La scrittura è nata în Europa” – 2004, Marco Merlini este cel căruia îi datorăm datarea Tăbliţelor de la Tărtăria, a căror vechime a fost stabilită la aproximativ 7.300 de ani, cu mult înainte că sumerienii să existe.Louis de la Valle Poussin: “Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi ca vorbitorii unei limbi care stă la originea limbilor indo-europene, adică strămoşii Omenirii.”
7. Louis de la Valle Poussin: “Locuitorii de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi ca vorbitorii unei limbi care stă la originea limbilor indo-europene, adică strămoşii Omenirii.”
8. Ekstrom Par Olof, scriitor şi lingvist suedez: “Limba română este o limbă-cheie, care a influenţat în mare parte toate limbile Europei.”
9. Gordon W. Childe: “Locurile primare ale dacilor trebuie căutate deci, pe teritoriul României. Într-adevăr, localizarea centrului principal de formare şi extensiune a indo-europenilor trebuie să fie plasată la nordul şi sudul Dunării.”
10. Bosch Gimpera, cercetător german: “Spaţiul din care au pornit indo-europenii este situat între Valea Dunării, Marea Egee şi Marea Neagră.”
11. Eugene Pittard, antropolog: “Strămoşii etnici ai românilor urcă neîndoielnic până în primele vârste ale Umanităţii, civilizaţia neolitică română reprezentând doar un capitol recent din istoria ţării.”
12. Prof. Fabio Scialpi: “Sunt intrigat de prezenţa, pe teritoriul României, a mai multor toponime cu rezonanţă sanscrită.”
13. A. Jarde, renumit elenist, Paris 1923: „Asupra istoriei primitive a regiunilor care vor forma Grecia, grecii înşişi nu ştiu nimic. Până în prezent, solul grec n-a scos la iveală nici o urmă materială a paleoliticului. Cei mai vechi locuitori din Grecia sunt tracii, aparţinând timpului neoliticului.”
14. Bonaventura Vulcannius din Bruges, 1597: “Geţii au avut propriul alfabet cu mult înainte de a se fi născut cel latin (roman). (…) Geţii cântau, însoţindu-le din fluier, faptele săvârşite de eroii lor, compunând cântece chiar înainte de întemeierea Romei, ceea ce – o scrie Cato – romanii au început să facă mult mai târziu.
Odată cu dezvoltarea fizicii cuantice, o nouă teorie impresionantă tinde să ia amploare. Teoria timpului, unde trecutul, prezentul şi viitorul se îmbină şi există simultan în întregul nostru univers.
Chiar dacă la prima vedere această teorie pare desprinsă din cărţile science-fiction, timpul este diferit faţă de percepţia noastră de zi cu zi. Am fost învăţaţi să privim timpul precum o linie, pe care sunt situate în ordine trecutul, prezentul şi apoi viitorul. Aceste părţi ale timpului le considerăm distincte, adică un moment din trecut nu poate exista în prezent sau în viitor decât sub forma unei amintiri şi nu fizic.
Această teorie pare una învechită şi total lipsită de realism. Oamenii de ştiinţă susţin că timpul nu trebuie privit ca pe o linie, ci ca pe un cuantum în care se îmbină cele trei părţi ale sale. În acest fel, trecutul, prezentul, cât şi viitorul există în acelaşi timp şi se petrec concomitent.
Distincţia dintre trecut, prezent şi viitor este o mare iluzie, o greşeală pe care oamenii au asimilat-o din pură ignoranţă. Desigur, această iluzie pare una extrem de convingătoare, dar realitatea reflectă o altă perspectivă a timpului, una total diferită.
Interesant mai este faptul că de-a lungul timpului au existat numeroşi erudiţi care au scris despre teoria timpului din percepţia cuantică. Unul dintre ei a fost Sf. Augustin de Hippo, unul dintre cei mai mari gânditori ai Antichităţii, care se întreba retoric: “Cum pot exista trecutul şi viitorul în condiţiile în care trecutul a fost şi nu mai există, iar viitorul nu s-a întâmplat încă?“.
Pornind de la această afirmaţie realizăm că încă din cele mai vechi timpuri au existat oameni care au înţeles că percepţia generală asupra timpului este una greşită. Mai mult de atât, oamenii de ştiinţă ne spun că întreg Universul este încă un mister, care poate aduce numeroase surprize odată cu evoluţia ştiinţei şi lărgirea perspectivei omului.
“Se zice că timpul trece. Timpul nu trece niciodată. Noi trecem prin timp.” – Garabet Ibrăileanu
S-a remarcat că una dintre cele mai populare cereri la magazinele naturiste este cea pentru produse care să ajute natural la alinarea durerilor de stomac. Oamenii, de la pacienţii cu cancer la părinţii cu bebeluşi suferind de colici, încearcă să caute cea mai sigură şi eficientă modalitate de a face faţă durerilor de stomac. De fapt nu există nici o cură naturală care să ajute la toate tipurile de dureri de stomac, dar dacă durerea persistă de ceva timp, ai nevoie de ajutorul unui medic. Pentru dureri simple datorate crampelor menstruale sau ingerării de alimente stricate, sunt multe alternative naturale pentru a calma stomacul.
Tratamente naturale pentru durerile de stomac
Aici este o trecere în revista a 12 remedii casnice şi cu plante care pot ajuta la alinarea diferitelor tipuri de discomfort abdominal.
Ghimbirul
Ghimbirul este cunoscut ca posedând proprietăţi anti-inflamatorii plus alte beneficii. Acesta mai ajută şi la uşurarea durerilor de stomac, ca şi la digestie. Se poate consuma prin curăţarea de coajă şi răzuirea rădăcinii de ghimbir şi apoi utilizarea la ceai sau în mâncare.
Pentru oamenii cărora nu le plac mâncărurile aromate, suplimentele cu ghimbir ar fi mai bune, întrucât ghimbirul poate fi un pic condimentat. Este mai bine să se facă ceai din ghimbir proaspăt decât să se cumpere ginger sau alte băuturi fermentate cu ghimbir, întrucât acestea sunt pline de zahăr. Zahărul obişnuit poate agrava şi mai mult durerea de stomac.
Chimen dulce sau lemn dulce
Acestea au gust asemănător, chiar dacă sunt plante diferite. Ele au un gust care nu este plăcut tuturor, aşa că dacă cuiva nu îi place gustul, este mai bine să găsească alternative. Chimenul dulce şi lemnul dulce sunt găsite în multe ceaiuri medicinale, ca şi sub formă de suplimente. Pentru cei cărora le place gustul, mestecatul unei felii/bulb proaspete poate alina durerea de stomac.
Muşeţel
Muşeţelul nu calmează doar nervii, ci alina şi un stomac dureros. Oamenii pot consuma cu încredere ceai de muşeţel pentru stomacul tulburat. Ca aromă suplimentară, se poate adaugă lămâie.
Mentă
Menta, asemănătoare ghimbirului, poate fi consumată proaspătă pentru a stabiliza un stomac tulburat. Doar luaţi câteva frunze de mentă şi puneţi-le într-o cană cu apă fierbinte. Mestecatul unei frunze poate şi el ajuta.
Apă cu lămâie
Pentru cei ce nu au nici ghimbir, nici lemn dulce, mentă sau chimen dulce acasă, stoarcerea unei jumătăţi de lămâie într-o cană cu apă caldă poate şi ea ajuta la alinarea stomacului.
Bicarbonatul de sodiu
Antiacizii care sunt vânduţi pe piaţă au în mod obişnuit bicarbonat de sodiu. Se poate lua o linguriţă sau două şi se amestecă într-o cană de apă călduţă pentru a scapa de indigestie sau arsuri la stomac.
Apă caldă cu sare
Apa caldă cu sare este foarte bună pentru dureri în gât, ca şi pentru un stomac deranjat. O jumătate de linguriţă de sare pusă într-o cană de apă caldă cu siguranţă va funcţiona. Pentru a obţine cele mai bune rezultate, este recomandat să se bea apă cât se poate de repede.
Comprese cu orez cald
Căldura, se ştie, este una dintre cele mai bune metode de a alina un stomac deranjat, în special când vine vorba de crampe. Pentru cei care nu au dispozitive de încălzire acasă, se poate improviza unul dintr-un ciorap vechi şi nişte orez crud. Incalziti-l în cuptor sau pe o tigaie şi aplicaţi-l pe zona afectată; la fel se poate folosi şi sare.
Oţet din cidru de mere
Acest oţet se spune că este foarte binefăcător pentru corp. Câteva linguriţe într-un pahar cu apă caldă sau rece pot ajută la alinarea durerilor.
Sucul de aloe vera
Cei ce au probleme intestinale au relatat că acest suc este de foarte mare ajutor. Poate ajuta la crampe, gaze, diaree şi balonare.
Mărul este un super-aliment care nu degeaba a stat la baza celebrei zicale “Cu un măr pe zi, doctorul departe îl ţii”. Foarte mulţi copii aud această vorbă de la mama lor când sunt încurajaţi să consume mere. De ce este mărul un fruct atât de important pentru viaţă?
Beneficii pentru sănătate:
Merele sunt pline de fibre solubile care reduc problemele intestinate, inclusiv diverticulită, hemoroizii şi unele tipuri de cancer. Ajută la controlul nivelului de insulină, eliberând încet zahărul în sânge. Curată şi detoxifică, elimină metalele grele din organism.
Pectina din mere contribuie la reducerea colesterolului prin diminuarea secretiei de insulină.
În două studii, cercetătorii au descoperit că mâncând 5 mere pe săptămână se reduce semnificativ riscul afecţiunilor respiratorii precum astmul.
Conform medicinei chineze, merele întăresc inima, lubrifiază plămânii, cresc fluidele corpului şi scad producţia de mucus.
Oţetul de mere împiedică formarea pietrelor la rinichi.
Studiile arată că un consum zilnic de mere reduce problemele de piele.
Conform unui studiu brazilian, mâncatul unui măr pe zi înainte de masă ajută femeile să piardă cu 33% mai multă greutate decât cele care nu mănâncă mere.
Un măr are doar 50-80 calorii şi nu are grăsimi sau sodiu.
Merele sunt pline de vitaminele C, A şi flavonoizi, dar şi de fosfor, fier şi calciu, deşi în cantitate mai mică.
Merele sunt o sursă puternică de potasiu, ceea ce susţine sănătatea inimii.
Iată motive solide pentru a mânca un măr pe zi cel puţin, în loc de orice alt desert lipsit de energie vie, deci de viaţă.
Alte proprietăţi medicinale demne de notat:
Diareea: merele în combinaţie cu muşeţelul, scurtează durata diareei nespecifice la copii.
Întărirea pereţilor arteriali (ateroscleroza): cercetări preclinice indică faptul că merele conţin compuşi ce previn formarea plăcii în interiorul arterelor. De exemplu, un studiu la iepuri a descoperit că sucul de mere este capabil să împiedice progresia aterosclerozei în cazul unei diete cu nivel înalt de colesterol la un model indus de ateroscleroza.
Supraponderalitatea: un studiu pe oameni a descoperit că pierderea semnificativă în greutate este asociată cu un aport zilnic de trei mere sau trei pere printre femeile supraponderale.
Anti-îmbătrânire (creier): merele previn deteriorarea oxidativă şi realizarea defectuoasă a testului labirintului că şi descreşterea performanţei cognitive la şoarecii mărul sanatosbatrani. De asemenea, un studiu realizat pe şoareci a descoperit că sucul de mere reduce de fapt nivelul producţiei de beta-amiloizi patologici (asociaţi cu boală Alzheimer) în creierul şoarecilor.
Inflamaţii intestinale: cercetări preclinice au descoperit că procianidinele din mere reduc inflamatiile intestinale.
Toxicitatea indusă prin vaccinuri: multe substanţe naturale, inclusiv laptele matern, reduc reacţia imună produsă de substanţele sintetice şi asociată cu vaccinurile şi adjuvanţii acestora. Polifenolii din măr se numără printre aceste substanţe,aceştia împiedică toxina holerei, atunci când este utilizată ca stimulent imunitar în cadrul vaccinurilor, să facă atât de multe vătămări ca în cazul opus..
Boală parodontală: ştim cu toţii senzaţia care urmează mâncatului unui măr – proprietatea astringentă, în care gingiile se simt curate. Aceasta se datorează în parte quercetinei, care este găsită în mere, ceai şi ceapă, de exemplu. Are proprietăţi antimicrobiene semnificative. Polifenolul din mere protejează şi el împotriva distrugerii celulelor ligamentului parodontal asociat cu infecţia datorată Porphyromonas gingivalis, o bacterie patogenă anaerobă.
Produse finale ale glicozilarii avansate (AGE): AGE-urile sunt asociate în principal cu oxidarea zaharurilor din sânge. Aceste zaharuri sunt caramelizate când sunt expuse la oxidanti şi apoi se leagă la structurile celulare, de ex. grăsimi, proteine, provocând deteriorări. Frunzele de mere au acţiune semnificativă anti-AGE, inclusiv vasoconstricţiei asociate cu disfuncţia endotelială indusă de AGE.
Pierderea părului: remarcabil, o procianidină etichetată B-2 din mere, favorizează creşterea părului la modelul celular.
Infecţiile streptococice: pectina din mere inhibă sinteză tipurilor A şi B de enterotoxine stafilococice, care pot cauza profunde vătămări corporale.
Infecţia cu gripă: în urmă cu peste 60 de ani, cercetătorii au descoperit că acei carbohidraţi complecşi care compun pectina din măr inhibă capacitatea de infectare a virusului A al gripei din sângele găinii, ca şi din ouăle inseminate, indicând potenţiale proprietăţi antigripale.
Ce nu ştiai despre mere:
În lume există mai mult de 7500 specii de mere.
Copacul măr este membru al familiei trandafirilor.
25% din volumul unui măr este aer şi aproape 90% din densitatea sa este apă.
Merele au 5% proteine.
Copacul măr poate trăi până la 100 de ani.
Cel mai mare măr din lume a cântărit 1,5 kilograme.
În Grecia, când un bărbat cerea o femeie în căsătorie, el îi aruncă un măr iar dacă ea decidea să îl prindă, înseamnă că acceptă.
Proverbul original despre consumarea unui măr pe zi a apărut în 1866 şi suna aşa: “Mănâncă un măr înainte să te duci la culcare şi vei împiedica medicul să îşi câştige pâinea”.
Este nevoie de energia a 50 frunze ca să se producă un măr.
Ce să ştii ca să obţii maximum de beneficii şi energie din măr:
Mănâncă merele cu coajă cu tot ca să obţii toţi nutrienţii; mulţi din ei sunt în piele sau imediat sub piele (cum ar fi vitamina C şi A).
Merele sunt printre fructele cele mai contaminate cu pesticide, cum ar fi permethin şi DDT. Merele non-organice sunt deseori stropite cu aceste pesticide care fac rău la digestie şi sănătate. Încearcă să cumperi mere organice sau spală bine de tot merele normale în chiuvetă astfel: umple chiuveta jumătate cu apă, pune o cană de oţet şi lasă acolo merele (precum şi alte fructe pe care le mănânci cu coajă) pentru 10 minute.
Precauţii în cazul merelor:
Seminţele de măr sunt toxice dacă sunt consumate în cantităţi mari, de aceea este bine să fie evitate de femeile gravide, de femeile care alăptează şi de copii.
Concentratul de suc de mere poate fi plin de arsenic dacă nu este organic, conform unei cercetări prezentate de dr Oz. În sucul organic nu s-a găsit urmă de arsenic. De aceea, este mai bine să produci sucul de măr în casă.
În ochii şi inima lui Dumnezeu toţi suntem egali dar în acelaşi timp diferiţi. Doar atunci când vezi lumina din fiecare om, poţi spune că îl cunoaşti cu adevărat.
Nicolae Densuşianu a scris o lucrare monumentală la începutul secolului XX, numită “Dacia preistorică”. Aici sunt menţionaţi, pentru prima dată, titanii şi giganţii de pe teritoriul ţării noastre, despre care se vorbeşte în scrierile autorilor antici…
Dacă Pământul ar vorbi, ne-ar spune o poveste cutremurătoare. Ne-ar vorbi despre sine şi despre noi, despre lunga-i călătorie prin spaţiu şi timp, despre luptele duse întru stăpânirea bogăţiilor sale, despre tributul de sânge şi lacrimi plătit cotropitorilor-zei. Dacă Dacia ar vorbi, ne-ar povesti despre măreţia scufundată în oceanul uitării, despre cumplitul adevăr îngropat, despre moştenirea blestemată a poporului său şi despre vremurile tulburi ce vor veni. Ne-ar vorbi despre Titani, despre Giganţi şi despre toţi cei înfieraţi. Şi astfel am înţelege, în sfârşit, de ce noi şi nu alţii a trebuit să îndurăm prigoana necontenită. Am înţelege, în ultimul ceas, dincolo de orice îndoială, care e rostul nostru şi poate, că am reuşi să punem capăt zbuciumului ce se repetă obsesiv, ca o zi întunecată de iarnă, pe care o tot îndurăm, mereu de la capăt, de mii de ani. Sau poate că a sosit vremea eliberării şi lanţurile vor pica de la sine. Spiritele adormite se vor trezi din lungul somn hipnotic, cerându-şi dreptul la fiinţare.
Nicolae Densuşianu, autorul misterioasei lucrări “Dacia preistorică” , a fost fără doar şi poate, un iniţiat. Densuşianu a reuşit să adune la un loc toate dovezile originilor noastre, iar argumentele sale sunt toate o palmă usturătoare pe obrazul gros al academicienilor de carton. Pentru că nu-l pot combate, îl ignoră. Dar chiar acei înţelepţi din vechime pe care îi tot citează dumnealor scot la iveală mistificarea. Pentru că Densuşianu nu face decât să-i citeze, la rându-i, pe aceiaşi filosofi de căpătâi ai umanităţii, atunci când creionează istoria neamului nostru. Iar referirile la Titani şi Giganţi sunt de-a dreptul răscolitoare. Atât de răscolitoare, încât mă întreb dacă omenirea chiar ştie ceva despre ea însăşi. Poporul român sigur nu mai are habar despre sine, pierdut în plasa minciunilor, umilit, hăituit şi înfometat cum este şi a fost parcă de când e timpul. Dar aici este marea mistificare: nu a fost aşa dintotdeauna, ba dimpotrivă.
Cei mai vechi şi cei mai glorioşi dintre pelasgi, au fost Titanii. Ei sunt numiţi de autorii vechi “genus antiquum Terrae” şi “Terrae filii”. După theogonia lui Hesiod, cei dintâi copii ai Terrei/Gaea cu Uranus au fost cei doisprezece Titani, şase băieţi şi şase fete: Oceanos, Coeos, Crios, Hyperion, lapetos, Cronos (Saturn), Rhea, Tethys, Themis, Thia, Mnemosyne şi Phoebe.
De fapt, cele mai multe dintre aceste numiri reprezintă simple personificări de regiuni geografice, de râuri şi de munţi. Vechea familie a Titanilor se compunea astfel din 12 ginti. Patria Titanilor a fost, după toate tradiţiile istorice, în părţile de nord ale Traciei, lângă râul Ocennos-potamos. Oceanos, primul Titan, este de fapt, Istru. Descendenţi ai Titanilor erau consideraţi Hyperboreenii, care locuiau în nordul Dunării de Jos. Atlas, regele cel puternic al hyperboreilor, care mai târziu a fost prefăcut într-un munte imens, era şi dânsul un Titan. Titanii l-au detronat pe Uran şi au dat imperiul lui Saturn, sub domnia căruia au luptat vreme de zece ani, împotriva lui Jupiter/Iahve/Iehova. Dar Saturn a fost învins, iar Jupiter a ocupat tronul lui Uranus. Nemulţumiţi, Titanii s-au ridicat din nou, sub conducerea lui Atlas, dar au fost învinşi pentru a două oară şi întreaga lor clasă a fost exterminată. Unii au fost închişi într-o peştera adâncă, numită Tartaros, ceilalţi au părăsit regiunile de lângă Istru şi s-au risipit prin lume.
Unde au fost localizaţi titanii?
Densuşianu a localizat lupta Titanilor în pădurile din Munţii Banatului (Tartesiu), de-a lungul râului Cerna, adică pe teritoriul Daciei şi României de astăzi. Romanul îl citează de fapt pe Homer, completat de Dio Cassius: “Generalul roman Crassus, în lupta ce o avusese cu geţii (29-28 i.Hr.), prinse pe fratele regelui Dapyx (Dabigia), apoi dânsul pleca spre peştera numită Cira, o cavernă vastă şi puternică, unde se retrăsese un mare număr din locuitorii acestui ţinut, luând cu dânşii obiectele cele mai de preţ. În această peşteră, spun legendele, îşi căutaseră refugiul Titanii, când au fost învinşi de Joe (Jupiter)”.
Homer ne mai spune că Titanii erau «proto-părinţii deilor şi ai oamenilor distinşi”. Aşadar, termenul de “Titavsc”, după originea şi înţelesul său, este identic cu forma românescă “tătâni”, pluralul cuvântului “tată”.
După dezastrul de la Tartesiu, Titanii fugari au pus bazele civilizaţiei în Europa şi Asia Mică. Pe teritoriul Italiei au condus cele mai vechi triburi romane, Ramnes şi Luceres, formând nobila clasa “patres”, adică a patricienilor, cu mult înainte ca povestea lui Romulus şi Remus să fi prins viaţă. Erau numiţi “Tatienes” şi erau consideraţi “antiquissimi cives”, în traducere, “primii, cei mai vechi cetăţeni”. Toate afacerile publice ale statului roman erau pe mâna lor, doar ei având dreptul să administreze demnităţile preoţeşti, civile şi militare. Desemnau succesorul regelui, considerându-se “singurii mijlocitori între zei şi stat”. Superbi prin gloria lor cea veche, ei se ştiau dintr-o altă clasă, dintr-un alt sânge şi dintr-un alt neam decât cel al cetăţenilor obişnuiţi, inculţi şi de origine obscură, pe care-i numeau “plebs” – plebei. Numele lor tradiţional şi privilegiat de “patres” este amintit şi în cele 12 Tabule: “Nepatribus cum plebe con nubium sit “ – “căsătoria între patricieni şi plebei nu este permisă”. Poporul roman îi mai numea pe aceşti dintâi patricieni “titosi”, “patres” sau “orcini” – adică cei care au fost închişi cândva în Orcus sau Tartaros.
Alţi Titani stabiliţi prin alte locuri sunt amintiţi în scrierile lui Philochor: Tityus– fiul Geei din Attica, rege al Eubeei, Tithonus – un frate al regelui Priam al Troiei, Tatinos – principe barbar din Galia, precum şi un trib de “dittani” stabilit în Hispania, peninsula necucerită de romani. Dittanii aveau o simpatie deosebită pentru civilizaţia romană, iar patricienii nutreau aceleaşi sentimente pentru fraţii de la vest. Trimişii dittanilor erau admişi fără rezerve în Senatul roman, chiar dacă ar fi trebuit să fie consideraţi barbari.
În fine, termenul “Tetenius” apare şi pe o inscripţie romană din Dalmaţia (regiune din partea estică a Marii Adriatice, actualmente pe teritoriul Croaţiei).
Pe teritoriul Daciei, vechii Titani apar sub numele de “tătari”, fără nicio legătură cu triburile nomade ale cumanilor, veniţi din nordul Marii Negre, începând din secolul XII d.Hr., ori cu hoardele mongole ale lui Genghis Khan. În tradiţia daco-romană, termenul “tătari” este o simplă formă dialectală a cuvântului “tătâni”. Spre exemplu, în Codicele Voronetian, scris pe la începutul secuiului al XVI-lea, aflăm următoarele forme ale cuvântului: “Duminica 7 a sânţilor tătari”, adică Duminică, ziua a şaptea, a sfinţilor părinţi; “Legea tătăreascã” = Legea părintească sau Legea pământului; “Obicniteloru tătăresci” = obiceiurile părinteşti. Mai amintim aici şi o veche baladă populară românească, în care părinţii/edilii oraşului Braşov sunt numiţi “tartorii târgului”.
Prin urmare, termenul de “tătar” este foarte vechi pe meleagurile noastre. Herodot ne spune că Hercule a învăţat să tragă cu arcul de la un scit numit Teutarus, stăpân pe meleagurile din nordul Dunării de Jos. În teogoniile greceşti, Saturn mai are şi epitetul de “Tartaros”, adică tatăl sau tătânele. La Egipteni era numit ceva mai corect, Tatunen, şi era invocat în următorii termeni: «Părintele părinţilor, mare de la prima dată» etc. Apollo, zeul/deul Soarelui, care mai avea şi epitetul de Titan, era adorat în unele părţi ale Romei sub numele de Tortor, după cum ne spune Suetoniu. În genealogia popoarelor preistorice, Titan, protopărintele Titanilor, figureză ca un nepot al regelui Pelasg.
Giganţii de pe teritoriul României
O altă ramură titanică despre care amintesc vechile teogonii greceşti, a fost cea a Giganţilor. Erau născuţi tot din cuplul Uranus-Geea, ca şi Titanii, dar firea le era mult mai aprigă şi mai dornică de neatârnare. Epicii eleni îi înfăţişează ca oameni superbi şi impunători, violenţi şi fără credinţă în zei. Aveau arme strălucitoare, iar statura lor era mult peste cea a oamenilor. Grămăticul Apollodor spune că Geea i-ar fi creat împreună cu Uranus, supărată fiind că Titanii fuseseră nimiciţi. Giganţii distrugeau totul în cale, din pricina enormităţii lor. Trupurile le erau acoperite cu solzi ca de balaur şi aruncau asupra cerului cu pietre şi cu lemne aprinse.
Giganţii formau prin excelenţă un popor de munte. În războiul ce-l avură cu Joe/Jupiter, noul cârmuitor al imperiului pelasg, ei ridicară munţi peste munţi, ca să urce în Olymp; imensul Atlas se cutremură la asaltul lor şi cu toate că Joe arunca asupra lor cu fulgerele sale, zeii lui n-au fost în stare să-i învingă. Atunci a cerut ajutorul lui Hercule şi sorţii victoriei se înclinară din nou spre Jupiter. Patria Giganţilor era, potrivit anticilor eleni, tot pe teritoriul Daciei, lângă Oceanos potamos, unde se născuseră şi fraţii lor, Titanii.
Nu ne mai miră că dacii erau consideraţi, în epoca romană, descendenţii Giganţilor. După războiul purtat împotriva lor, împăratul roman Augustus a ridicat în forul său un templu magnific, în cinstea lui Marte-răzbunătorul. Despre acest templu scrie Ovidiu în Fastele sale: “Grandios e monumentul, grandioasă e statuia zeului şi demnă de trofeele luate de la giganţi”. Şi împăratul Domitian a purtat război cu dacii. Marţial, unul dintre poeţii săi favoriţi, îl celebrează tot ca pe un învingător al Giganţilor.
Grecii sunt de părere că locuinţele giganţilor se aflau în regiunile muntelui Phlegra, lucru confirmat de poetul roman Statiu: “Phlegra, unde au luptat Giganţii cu Deii, se află pe teritoriul Daciei”. Din “Argonauticele lui Orpheu” aflăm că muntele Phlegra se găseşte în apropiere de strâmtoarea munţilor Rhipaei (Clisura Dunării, Porţile de Fier). Identificăm astăzi vestitul munte în apropiere de Cerna, sub numele de Pregleda. Lipsit de vegetaţie, muntele e format doar din stânci calcaroase şi arse, ca şi cum un pârjol nemaipomenit l-ar fi îmbrăţişat cândva şi cu greu mai poate creşte ceva aici. De altfel, muntele primise numele de Phlegra tocmai pentru că fusese ars de fulgerele lui Joe/Jupiter.
Nu există nicio îndoială cu privire la localizarea evenimentelor. Lângă Phlegra Giganţilor se află peştera Avernus; la poalele muntelui Pregleda se găseşte o peştera imensă, complicată şi întunecoasă, chiar lângă o comună numită Isvernea (de la Avernus). În trupul Pregledei se mai cască şi astăzi o surpătură extraordinară, unică în felul sau, ce se spune că ar fi fost făcută de un uriaş.
De la grămăticii Apollodor şi Ilygin aflăm numele mai multor Giganţi care s-au remarcat în luptele cu zeii: Comşa, Bala, Porcu, Ianes, Aleman şi Crăciun. Ce mai e de comentat?! Numele sunt atât de româneşti, ca să zic aşa, încât alte argumente ar fi inutile. Ne aflăm aşadar în regiunea controlată de vechii Giganţi. În treacăt vom aminti aici despre gugani, o comunitate aparte răspândită în judeţele Mehedinţi şi Gorj, singurii care au păstrat o dialectica străveche şi par a fi cel mai mult legaţi de poporul gigantic.
Giganţii în scrierile iudaice
Poate cele mai interesante menţiuni despre Giganţi se găsesc în scrierile iudaice. Vechii iudei îi numesc “Gog şi Magog”, cea mai cunoscută legendă privitoare la ei aflând-o din scrierile lui Ezechiel. Într-una dintre profeţiile sale, acesta îi ameninţă/avertizează pe evrei că Iehova va aduce asupra ţării lor pe regele Gog din ţară Magog, cu oastea sa cea frumoasă, înarmată cu scuturi, coifuri, săbii, lănci, arcuri şi săgeţi. Acest popor venit dinspre Miazănoapte va fi însoţit de alte popoare care vor năvăli ca o furtună asupra ţării lui Israel. Vor cutreiera pământul, îi vor duce pe evrei în captivitate, dar vor fi la rându-le distruşi de mânia Cerului, odată ce-şi vor fi încheiat misiunea.
Profetul Ieremia, care trăise înaintea lui Ezechiel, vorbeşte despre acelaşi popor, numit “prădătorul ginţilor”, venit dintr-o ţară îndepărtată din Miazănoapte şi vorbind o limba pe care evreii nu o înţeleg. “Oameni cruzi”, spune Ieremia, “cu voci tunătoare, mai iuţi decât vulturii, toţi războinici neînfricaţi, vor împresura cetatea Ierusalimului, vor distruge toate celelalte cetăţi ale lui Iuda şi vor preface ţara evreilor într-un imens pustiu. Aşa vor ajunge evreii sclavii străinilor, pe un pământ care nu este al lor”.
Dar cea mai cunoscută profeţie bibilică rămâne Apocalipsa lui Ioan Teologul. Vorbind despre “timpurile cele din urmă”, profetul ne spune că “atunci când se vor împlini o mie de ani de când balaurul cel străvechi (Typhon, diavolul, Satana) a fost închis în adâncuri, acesta va fi eliberat şi va aduna mulţime de oameni, pentru că poporul lui Gog şi Magog este răspândit în toate colţurile pământului”.
Trebuie precizat că evreii străvechi înţelegeau prin “poporul lui Gog şi Magog”, triburile din neamul getilor. În felul acesta, prezicerile lui Ioan, Ezechiel, Ieremia capătă o semnificaţie aparte.
La rându-i, Sfântul Augustin confirmă aceste interpretări, chiar dacă nu este de acord cu ele: “Ginţile acestea, pe cari Apocalipsul le numeşte Gog şi Magog, nu sunt a se înţelege astfel, ca şi cum ar esista în unele părţi ale pământului, nişte barbari oarecare constituiţi sub numele acesta sau, precum îi numesc unii, Geţi şi Massageti”.
La fel, din oracolele sibylline rezultă că tărâmul în care locuiau popoarele Gog şi Magog se află situat la nordul Thraciei, o ţară sălbatică şi neospitalieră, expusă vânturilor, ploilor şi gerului cumplit, dar totodată un loc fecund, cu pământ bogat şi pe alocuri, cu climă blândă. Aceste ginţi îl luaseră prizonier chiar şi pe Alexandru, dar acesta a reuşit să scape, a adunat oştire mare şi a cucerit această ţară aflată lângă strâmtorile Caucazului. Cei învinşi s-au retras între două piscuri de munte, aşa că învingătorul a ridicat acolo o poartă înaltă şi lată, din bronz ori din fier, şi a închis pasul acela. “De acolo, ginţile acestea vor mai ieşi doar la capătul lumii pentru a invada Israelul”, spune legenda. Împreună cu Gog şi Magog, Alexandru mai închisese alte 37-40 de popoare. Numele acestora, potrivit “Revelationes” scribului Metodiu (sec. VIII-IX), ar fi următoarele: Gog şi Magog, Marson, Mosach, Thubal, Anog, Ageg, Athenal, Cephar, Pothim,Hei, Libii, Gumei, Pharilei, Ceblei, Lamarchiani, Charchanii, Amathartae, Agrinardi, Alan, Anufagi, Cynocephali. (Sursă: “Dacia preistorică”, Nicolae Densuşianu)
Legendele românilor. Închisoarea Titanilor din judeţul Dolj
Într-o localitate din judeţul Dolj s-au desoperit, nu demult, oasele unui elefant preistoric, vechi de mai bine de două milioane de ani. Fosta carieră de pietriş unde s-a făcut ciudata descoperire a fost transformată de către localnici într-un lac, dar nu toţi au fost de acord cu asta. Unii cred că astfel va fi tulburat somnul uriaşilor şi că aceştia se vor trezi să-i pedepsească. Zona era oricum cunoscută pentru fenomenele inexplicabile: lumini ciudate şi zgomote stranii tulbură dintotdeauna liniştea bieţilor creştini. Bătrânii cunosc multe legende despre oamenii uriaşi care au vieţuit aici, în străvechime: “Se spune că pe locurile astea ar fi coborât din ceruri, pe nişte balauri zburători, nişte uriaşi. Şi atât de mult le-a plăcut locul, încât au decis să rămână. Şi au avut grijă uriaşii şi de oameni şi de dobitoace. Şi toată lumea trăia în pace şi în armonie. Până când unul dintre ei a descoperit că din strugurii pe care ei îi mâncau, se putea face o licoare bună de băut. Atunci se spune că a fost descoperit vinul, dar odată cu el s-a terminat şi bună înţelegere. Uriaşii se îmbătau şi se luptau între ei, îşi făceau rău unul altuia şi împreună le făceau rău oamenilor care se aşezaseră în ţinutul lor. Strigătele de disperare ale oamenilor au fost auzite de Bunul Dumnezeu care a trimis un înger de-al Său să le curme suferinţă. Iar îngerul, după ce i-a luat pe oameni şi i-a pus pe cel mai înalt munte, a scufundat ţinutul cu tot cu uriaşi, de nu a mai rămas în viaţă nici unul. De atunci stăpânesc oamenii aici”. Aşa sună legenda.
Un pescar amator spune că a trăit o experienţă înfricoşătoare care l-a determinat să nu mai arunce undiţa în “lacul uriaşilor”:
“ Din lac răzbat tot felul de zgomote ciudate, de ţi se face pielea de găină. Se aud lovituri ca într-o poartă imensă, metalică”.
Cine şi de ce loveşte poarta de sub lac, sau ce fel de poartă e aceea, nu se ştie. Sau oamenii nu vor să ştie.
Din timpul celui de-al doilea război mondial mai circulă o istorie menită să-i îndemne la prudenţă, după cum spune un alt localnic: “Ţiu minte de la bunicul meu, Dumnezeu să-l ierte, că prin `40 – 41 ar fi fost descoperit în zonă o jumătate de craniu imens. Oamenii spuneau că ar fi fost al unuia din uriaşii de pe vremuri. A venit un neamţ de la Bucureşti, cu ordin de la Mareşal, şi l-a ridicat. Bunicul spunea că numai ochii erau aşa, că la vreo 20 – 30 cm şi că după dinţi nu părea a fi de animal. Au încărcat craniul pe un camion şi l-au trimis în Germania. Se zicea că Hitler credea în lucruri de felul asta şi era convins că va descoperi un secret mare prin care să stăpânească lumea”.
Podul uriaşilor din dreptul oraşului Brăila
În dreptul oraşului Brăila, chiar în mijlocul Dunării, la o adâncime de circa doi metri, există urmele încă necercetate ale unei construcţii stranii. Ani de zile barcagiii s-au ferit de locul respectiv, pentru că, spuneau ei, o forţă malefică trăgea în adâncuri oamenii, cu tot cu bărci. Ciudata construcţie este cunoscută de localnici ca Podul Uriaşilor. Nimeni nu ştie nici cine şi nici pentru ce anume a construit podul. Unii istorici presupun că a fost făcut de romani pentru a putea trece cu uşurinţă Dunărea, către cetatea Troesmis (Igliţa, n.a.). Dar două argumente spulberă ipoteza asta. În primul rând, costurile nu justificau o astfel de construcţie, cetatea neavând o importanţă strategică deosebită. În al doilea rând, în urmă cu 2.000 de ani, adâncimea şi furia fluviului nu permiteau o astfel de lucrare, cu toată tehnică arhitecţilor antici. Abaterea Dunării nu e posibilă nici astăzi în acel loc. Cât despre o construcţie făcută direct sub apă, nici nu încape discuţie! Şi atunci, cine a construit, totuşi, Podul Uriaşilor?
În ce priveşte cronicile istorice, într-una singură este amintit acest pod, devenit vizibil pentru puţină vreme în urmă cu circa două secole când, din cauza secetei, apele Dunării au scăzut enorm, aducând la suprafaţă urmele straniei lucrări. De altfel, puţini sunt şi localnicii care la ora actuală mai ştiu de existenţa ruinelor. Cu toate acestea, din când în când, cei care trec prin zona respectivă, susţin că aud gemete din adâncuri. Cei care cunosc legenda afirmă că spiritele uriaşilor ar păzi în continuare podul pe care l-au construit şi imensă comoară îngropată undeva, pe fundul Dunării. Oricum, între legendă şi adevăr e o adâncime de doar … doi metri!
Urmaşii uriaşului Enac
O legendă creştină spune că pe vremea când Apostolul Andrei a stat în Dobrogea, în zona respectivă încă mai trăiau cei din urmă urmaşi ai lui Enac, singurii supravieţuitori ai uriaşilor învinşi de Moise în Canaan. Înalţi de 8 – 10 picioare (2, 5 – 3 m, n.a.), aceştia juraseră să răzbune alungarea strămoşilor lor de către armatele evreilor şi făceau imposibilă viaţa oamenilor din zonă. Tâlhării uriaşi trăiau într-un castel înconjurat de apele Dunării unde strânseseră bogaţii nenumărate din jafuri şi silnicii. Mult a fost sângele vărsat de urmaşii lui Enac pentru a strânge acele comori blestemate. La rugăminţile sărmanilor asupriţi de uriaşi, apostolul s-ar fi rugat Mântuitorului şi într-o noapte, apele Danubiului s-au umflat brusc şi au spulberat castelul şi pe apărătorii săi de pe faţă pământului, nelăsând niciun supravieţuitor.
Giganţii şi Frumoasa Adormită
Toţi plimbăreţii prin parcurile Capitalei au văzut cu siguranţă statuile Giganţilor şi pe cea a Frumoasei Adormite. Dar câţi au făcut legătura între acestea şi istoria geto-dacilor? Câţi au auzit despre gemenii divini şi despre Frumoasă Fără Nume?
Revenind la ciudatele statui din buricul primului târg al ţării, cităm Wikipedia:
“Giganţii sunt două statui amplasate în prezent în Parcul Carol I din Bucureşti, pe aleea principală, în apropierea intrării dinspre Piaţa 11 iunie. Statuile înalte de 3,5 m, aflate la o distanţă de 50 m una de cealaltă, la capetele opuse ale unei axe perpendiculare pe aleea Centrală a parcului, reprezintă două nuduri de tineri. Una din ele descrie un bărbat tânăr, având o atitudine încordată şi cu capul aplecat în faţă, cu umărul drept răsucit, mâna stânga o foloseşte drept sprijin, iar cea dreaptă este ţinută la spate; picioarele personajului sunt îndoite. Cealaltă reprezintă tot un nud de tânăr, cu capul aplecat spre umărul stâng, trunchiul este răsucit şi se sprijină pe mâna stângă, în timp ce mâna dreaptă este ţinută la spate.
Iniţial, în anul 1906, Giganţii au fost amplasaţi în faţă Palatului Artelor (distrus de cutremurul din ’40) şi a peşterii artificiale din faţă acestuia. Grota era denumită “Grota cu Giganţi” sau “Grota fermecată” , deoarece era străjuită de un grup statuar format din cei doi Giganţi şi Frumoasa adormită. Cele trei statui reprezentau personajele unei legende, conform căreia doi gemeni, îndrăgostiţi de aceeaşi femeie, au fost transformaţi în piatră din cauza iubirii neîmplinite, persoana iubită fiind transformată în cascadă. În faţa fostului Palat al Artelor, cei doi giganţi erau aşezaţi unul în faţa celuilalt, iar în mijloc, între ei, culcată, Frumoasa adormită.
Cele trei sculpturi au fost realizate de Filip Marin, sculptorul Frumoasei, denumită şi Fecioara adormită, Dumitru Paciurea şi Frederic Storck, sculptorii celor doi giganţi. Frumoasa adormită a fost sculptată în marmură, iar cei doi giganţi în piatră de Rusciuc”. “Frumoasa Adormitã” este expusă privitorilor, în Parcul Herăstrău.
Ne străduim să înţelegem lumea în care trăim pentru că nu avem toate coordonatele ei. Este deja evident faptul că această lume are nişte probleme majore în ceea ce priveste modul cum funcţionează şi felul în care este condusă. Dincolo de hotar este o prezentare extraordinară pe care David Icke a ţinut-o la Brixton în anul 2008, despre variante de răspuns la întrebările pe care mai devreme sau mai târziu toţi oamenii şi le pun: Cine suntem noi? De unde venim? Unde ne aflăm? Ce facem noi aici?
David Icke, născut în 1952 este un fost fotbalist britanic, fost prezentator de sport al postului BBC, în prezent: scriitor, public speaker, un personaj extrem de controversat şi discreditat pe toate mediile oficiale datorită teoriilor prezentate şi a cărţilor sale publicate. El nu a pretins însă niciodată că ar deţine toate răspunsurile sau Adevărul absolut şi nici că ar avea intenţia de a crea un alt sistem de credinţe . Ca şi în această prezentare interesantă, el îşi expune concluziile bazate pe informaţii adunate în peste 20 de ani de cercetare, dovezi acumulate din peste 45 de ţări. Aceste informaţii şi concluziile sale ne sunt prezentate aici exclusiv pentru a ne ajuta să începem să gândim liber, să înţelegem şi să dezlegăm măcar o parte din marile mistere ale vieţii noastre pe această planetă.
Vă invităm să priviţi, să ascultaţi, să citiţi cu atenţie şi să treceţi totul prin filtrul personal. Gândiţi liber! Alegeţi singuri adevărul!
Dragobetele se mai numeşte, în funcţie de regiune, “Cap de primăvară”, ‘Sântion de primăvară’, ‘Ioan Dragobete’, ‘Drăgostiţele’, “Năvalnicul”, “Logodna sau însoţitul paserilor”. Sărbătoarea este specifică zonei de sud a ţării (Oltenia, Muntenia şi parţial Dobrogea). Obiceiul are o tradiţie milenară şi marchează începutul primăverii, renaşterea naturii, a dragostei, a apropierii.
În trecut, comunitatea era foarte interesată de ce se întâmplă în această zi, deoarece, astfel, membrii ei puteau afla la ce nunţi vor merge toamna. În după-amiaza zilei, toată suflarea, atât cei care făceau parte dintr-un cuplu, cât şi cei singuri, petreceau, jucau sau cântau, fiindcă se credea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut măcar o persoană de sex opus nu-şi vor mai găsi pereche tot restul anului.
În tradiţia românească, Dragobetele marca începutul primăverii, fiind ţinut în preajma zilei de 1 martie, cel mai adesea la 24 februarie. Data de 24 februarie nu era întâmplător aleasă, marcând începutul anului agricol. Este momentul în care întreaga natură renaşte, păsările îşi caută cuiburi şi, după unele credinţe populare, ursul iese din bârlog. Odată cu natura, reînvia şi iubirea, iar Dragobetele marca ziua în care întreaga suflare sărbătorea înnoirea firii şi se pregătea pentru venirea primăverii. Divinitate mitologică asemănătoare lui Eros (zeul iubirii, în mitologia greacă) şi Cupidon (sau Amor, zeul roman al dragostei), Dragobete, cunoscut şi sub numele de Dragomir, este considerat, în credinţa populară românească, fiul Babei Dochia. Năvalnic şi nestatornic, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică şi este închipuit ca fiind un flăcău voinic, chipeş şi iubăreţ, care sălăşluieşte mai mult prin păduri.
Preluat de la vechii daci, unde era perceput ca un zeu peţitor şi ca un naş ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, de-a lungul veacurilor românii au transformat Dragobetele, acesta ajungând să fie considerat ‘zânul dragostei’, zeitate ce îi ocroteşte şi le poartă noroc îndrăgostiţilor. A devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, precum cea a păsărilor ce ‘se logodesc’ în această zi.
Dragobete este şi un zeu al bunei dispoziţii, de ziua lui organizându-se petreceri, prilejuind, astfel, înfiriparea unor noi iubiri, logodne şi chiar căsnicii. Odinioară, de Dragobete, satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi peste tot se putea auzi zicala: ‘Dragobetele sărută fetele!’.
Credinţele populare referitoare la această sărbătoare sunt multe. Astfel, în popor se spunea că cei care participă la Dragobete vor fi feriţi de boli, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat.
În dimineaţa zilei lui Dragobete, înveşmântaţi în straie de sărbătoare, flăcăii şi fetele se întâlneau în centrul satului sau în faţa bisericii. Dacă vremea era urâtă, se strângeau în casa unuia dintre ei, unde se ţineau de jocuri şi de poveşti. Însă, dacă vremea era prielnică, porneau în cete, cântând, către pădure sau prin luncile din apropiere, unde băieţii adunau lemne pentru foc, iar fetele culegeau ghiocei, violete şi tămâioasă, flori de primăvară şi plante miraculoase, pe care le păstrau la icoane, fiind folosite apoi la descântece de dragoste. Adunaţi în jurul focurilor aprinse, flăcăii şi fetele stăteau de vorbă.
În unele zone, exista obiceiul ca fetele mari să strângă apă din omătul netopit sau de pe florile de fragi. Această apă, despre care se spunea că e ‘născută din surâsul zânelor’ (‘apa zânelor’), era păstrată cu grijă, existând credinţa că avea proprietăţi magice: făcea fetele mai frumoase şi mai drăgăstoase. Dacă de Dragobete nu erau zăpadă şi fragi, fetele adunau apă de ploaie sau luau apă de izvor pentru spălatul părului.
În Mehedinţi, exista obiceiul numit ‘zburătorit’, potrivit căruia, la prânz, fetele se întorceau în fugă spre sat. Fiecare flăcău urmărea fata care îi era dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, goana se sfârşea cu un sărut în văzul tuturor. Acest sărut simboliza logodna celor doi tineri, pentru cel puţin un an de zile. Nu de puţine ori, aceste logodne ludice precedau logodnele adevărate, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă. În Ardealul de sud-vest (de pildă, în zona Orăştiei), Dragobetelui îi corespunde sărbătoarea Popelnicului. Tinerele merg să culeagă planta omonimă, cu ale cărei frunze îşi spală părul. Popelnicul se culege după un ritual prestabilit: fetele merg pe ascuns, nespălate şi nemâncate, încă de la sfârşitul nopţii. Ele lasă ca ofrandă pâine şi ouă sau pâine cu sare şi culeg planta. Tinerii fac hore în câmp şi, dacă vremea este frumoasă, merg să culeagă ghiocei. Uneori, flăcăii petreceau din plin de Dragobete şi prin satele vecine, pentru a le merge bine peste vară.
De la această sărbătoare nu lipseau nici cei mai în vârstă, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuia să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot restul anului, în timp ce bărbaţii erau atenţi să nu le supere pe femei, pentru că altfel nu le-ar fi mers bine.
Sărbătoarea dragostei era socotită de bun augur pentru treburile mărunte, însă nu şi pentru cele mai importante. Deoarece exista credinţa că Dragobetele îi va ajuta pe cei gospodari să aibă un an mai îmbelşugat decât ceilalţi, oamenii respectau această sărbătoare la fel ca şi pe cele religioase – nu munceau, doar îşi făceau curăţenie prin case. Cele care lucrau erau fetele mai îndrăzneţe care chiar îşi doreau să fie ‘pedepsite’ de Dragobete. Chiar dacă mai ‘pedepsea’ femeile, se considera că Dragobetele ocrotea şi purta noroc tinerilor, în general, şi îndrăgostiţilor, în mod special.
Beneficiile uleiului de nuca de cocos includ îngrijirea părului, pielii, înlăturarea stresului, menţinerea nivelului de colesterol, pierderea în greutate, creşterea imunităţii, digestie şi metabolism adecvat, înlăturarea problemelor la rinichi, boli cardiace, hipertensiune arterială, diabet zaharat, HIV şi cancer, îngrijire dentară şi rezistenţă oaselor.
Importanța acizilor graşi cu lanţ mediu
Principalele beneficii ale uleiului de nuca de cocos pot fi atribuite prezenţei acizilor graşi cu lanţ mediu care includ acidul lauric, acidul capric şi acidul caprilic. Aceştia sunt agenţi antimicrobieni puternici, cu o eficiență ridicată împotriva virusurilor, ciupercilor şi a multor bacterii. Modul lor de acţiune ar consta în dezintegrarea pereţilor celulelor antimicrobiene. Cele mai multe dintre grăsimile pe care le consumăm sunt acizi graşi cu lanţ lung care trebuie defalcate înainte de a fi absorbite. Uleiul de nuca de cocos este bogat în acizi cu lanţ mediu şi scurt care ajung mult mai repede în ficat pentru a produce energie, fiind uşor de digerat. Ca atare, nu sunt necesare enzime biliare sau pancreatice pentru digestie. Iar acest lucru transformă uleiul de cocos într-un aliment sănătos chiar şi pentru cei care suferă de diabet zaharat sau care au probleme cu vezica biliară. De asemenea, acizii graşi cu lanţ mediu pot ajuta la accelerarea metabolismului, întrucât aceştia sunt o sursă instantanee de energie pentru organism.
Acidul lauric – se găseşte din abundenţă în laptele matern uman şi se transformă în organism într-o substanţă numită monolaurin. Monolaurinul contribuie la creşterea imunităţii, lupta împotriva virusurilor, bacteriilor şi a diverse boli (herpes, citomegalovirus, gripă etc). În urma unor studii, cercetătorii au confirmat că acidul lauric existent în uleiul de cocos în combinaţie cu uleiul de oregano pot distruge stafilococii şi unele bacterii de mult mai eficient decât unele tipuri de antibiotice şi antifungice. De asemenea, rolul pozitiv pentru organism al acidului lauric a fost confirmat în prevenirea unor forme de cancer. În plus, uleiul lauric poate ajuta la scăderea colesterolului şi a tensiunii arteriale, la menţinerea flexibilităţii arterelor, prevenirea aterosclerozei. Uleiul de cocos conţine în proporţie de peste 40% acid lauric fiind cea mai bogată sursă disponibilă în mod natural.
Cum foloseşte corpul nostru acidul lauric?
Organismul uman transformă acidul lauric în monolaurin care luptă împotriva virusurilor şi bacteriilor care cauzează boli, cum ar fi herpesul, gripa, cytomegalovirusul, HIV, Listeria monocytogenes, etc. Deşi mecanismul sau exact de acţiune era încă necunoscut, uleiul de nuca de cocos a fost utilizat pe scară largă în Ayurveda, sistemul de medicină tradiţională a Indiei.
Înainte de a trece la beneficiile uleiului de nuca de cocos în detaliu, trebuie să înţelegem din ce este compus.
Componentele uleiului de cocos:
Uleiul de nuca de cocos este format din mai mult de 90% din grăsimi saturate, cu urme puţine de acizi graşi nesaturaţi, cum ar fi acizii graşi mononesaturati şi polinesaturati. Ulei de nuca de cocos virgin nu este diferit de aceasta. Să vedem câteva componente mai detaliate:
* Acizii graşi saturaţi: majoritatea sunt trigliceride cu lanţuri mijlocii, care ar trebui să se asimileze bine. Acidul lauric este contribuabilul şef, cu mai mult de 40% din acţiuni, urmat de acidul capric, caprilic, miristic şi palmitic.
* Acizii graşi polinesaturati: acid linoleic.
* Acizii mononesaturati graşi: acid oleic.
* Poly-fenoli: acid galic, care este acidul fenolic. Aceşti poli-fenoli sunt presupuşi a fi responsabili pentru aroma şi gustul uleiului de nuca de cocos iar uleiul Virgin de cocos este bogat în aceşti poli-fenoli.
* Anumiţi derivati de acizi graşi ca Betaines, Ethanolamide, etoxilati, esteri graşi, polisorbaţi graşi, monogliceride şi esteri poliol.
* Cloruri grase, sulfat de alcool gras şi sulfat de alcool eter gras, toate fiind derivate din Alcooli graşi.
* Vitamina-E, vitamina K şi minerale, cum ar fi de Fier.
Beneficiile uleiului esenţial de nuca de cocos includ următoarele:
Îngrijirea părului:
– uleiul de nuca de cocos este unul dintre cele mai bune produse naturale pentru îngrijirea părului. El ajută la creşterea sănătoasă a părului, oferindu-i strălucire. Masajul regulat al scalpului cu ulei de nuca de cocos asigura lipsa mătreţii, păduchilor şi ouăle acestora, şi o bună hidratare a pielii. Ulei este intens utilizat în subcontinentul Indian pentru îngrijirea părului. Este un balsam excelent şi ajută la creşterea părului. Acesta conține, de asemenea, proteine esenţiale necesare pentru hrănirea părului deteriorat. Prin urmare, este folosit că ulei de îngrijire a părului şi utilizat în producţia diverselor balsamuri, creme şi şampoane anti-mătreaţă. Uleiul de nuca de cocos este în mod normal aplicat local.
Înlăturarea stresului:
– uleiul de nuca de cocos este foarte liniştitor şi prin urmare, ajută la eliminarea stresului. Aplicarea uleiului sub formă de masaj la cap ajută la eliminarea oboselii.
Îngrijirea pielii:
– uleiul de nuca de cocos este excelent pentru masarea pielii, de asemenea. Acesta acţionează ca o crema hidratantă eficace pe toate tipurile de piele, inclusiv pielea uscată. Uleiul de cocos este comparabil cu uleiul mineral, însă spre deosebire de acesta, nu există nici o şansă de a suferi de efecte secundare negative asupra pielii. Iată de ce este o soluţie sigură pentru a preveni uscarea şi exfolierea pielii, întârzierea apariţiei ridurilor şi îi oferă fermitate. Este folosit cu succes şi în diferite probleme ale pielii inclusiv psoriazis, dermatită, eczeme şi alte infecţii. Prin urmare, ulei de cocos formează ingredientul de bază în diverse produse de îngrijire a corpului, cum ar fi săpunuri, loţiuni, creme, etc.
Îmbătrânirea prematură:
– ulei de nuca de cocos ajută la prevenirea îmbătrânirii premature şi a bolilor degenerative, datorită proprietăţilor sale antioxidante.
Bolile de inima:
– există o concepţie greşită destul de răspândită care zice că uleiul de nuca de cocos nu este bun pentru inimă. Acest lucru se datorează faptului că acesta conţine o cantitate mare de grăsimi săturate. Cu toate acestea, uleiul de cocos este benefic pentru inimă, deoarece conţine aproximativ 50% acid lauric, care ajută la prevenirea diferitelor probleme cardiace, inclusiv nivelurile de colesterol şi hipertensiune arterială. Grăsimile săturate prezente în uleiul de nuca de cocos nu sunt dăunătoare cum se întâmplă în cazul altor uleiuri. Acesta nu conduce la creşterea nivelului de LDL. De asemenea, reduce incidenţa rănilor în artere şi, prin urmare, ajută la prevenirea aterosclerozei.
Pierderea în greutate:
– uleiul de nuca de cocos este foarte util în reducerea greutăţii. Acesta conţine acizi graşi cu lanţuri mijlocii şi lungi, care ajută la eliminarea greutăţii în exces. De asemenea, este uşor de digerat şi ajută la o funcţionare sănătoasă a sistemelor de tiroidă şi enzime. Mai mult, acesta creşte metabolismul organismului prin eliminarea stresului, astfel arzând mai multă energie şi ajutând persoanele obeze şi supraponderalii să reducă greutatea corporală. De aceea persoanele care locuiesc în zonele tropicale de coasta, şi care consumă ulei de nuca de cocoş zi de zi că ulei de gătit, nu sunt în mod normal graşi, obezi sau supraponderali.
Pancreatita:
– uleiul de nuca de cocos este de asemenea considerat a fi util în tratarea pancreatitei.
Digestia:
– este indicat folosirea uleiului de nuca de cocos ca ulei de gătit. Acesta ajută la îmbunătăţirea sistemului digestiv şi astfel previne diverse probleme ale stomacului şi digestiei, inclusiv sindromul de colon iritabil. Grăsimile saturate prezente în uleiul de cocos au proprietăţi anti microbiene şi ajută în lupta împotriva diverselor bacterii, ciuperci, paraziţi, etc., care provoacă indigestie. Uleiul de asemenea, ajută la absorbţia altor elemente nutritive, precum vitamine, minerale şi aminoacizi.
Imunitatea:
– uleiul de nuca de cocos este amicul sistemului imunitar. Acesta întăreşte sistemul imunitar, deoarece conţine lipide antimicrobiene, acid lauric, acid capric şi acid caprilic, care au proprietăţi antifungice, antibacteriene şi antivirale. Organismul uman transformă acidul lauric în monolaurin care lupta împotriva virusurilor şi bacteriilor care cauzează boli, cum ar fi herpesul, gripă, citomegalovirus, şi chiar HIV.
Vindecarea:
– atunci când este aplicat pe o infecţie, uleiul de cocos formează un strat chimic care protejează partea infectată a corpului de praful extern, aer, ciuperci, bacterii şi viruşi. Ulei de nuca de cocoş este cel mai eficient pentru vânătăi, deoarece grăbeşte procesul de vindecare prin repararea ţesuturilor afectate.
Infecţiile:
– ulei de nuca de cocos este foarte eficient împotriva o varietate de infecţii datorită proprietăţilor sale antifungice, antivirale, antibacteriene şi. Potrivit Centrului de Cercetare a nucii de cocos, uleiul de nuca de cocos ucide virusurile care provoacă gripă, pojar, hepatită, herpes, SARS, etc, de asemenea, ucide bacteriile care provoacă ulceraţii, infecţii ale gâtului, infecţii ale tractului urinar, pneumonie, şi gonoree, etc.
Ficatul:
– prezenţa trigliceridelor cu lanţ mediu şi acizilor graşi ajută la prevenirea bolilor de ficat, deoarece substanţele sunt uşor transformate în energie atunci când ajung în ficat, reducând astfel sarcina de lucru asupra ficatului şi preveni, de asemenea, acumularea de grăsime.
Rinichii:
– uleiul de nuca de cocos ajută la dizolvarea pietrelor la rinichi, prevenirea bolilor de rinichi şi de vezică biliară.
Diabetul:
– uleiul de nuca de cocos ajută la controlul zahărului din sânge, şi îmbunătăţeşte secreţia de insulină. De asemenea, ajută la utilizarea eficientă a glucozei din sânge, astfel prevenind şi tratând diabetul.
Sistemul osos:
– aşa cum am menţionat mai devreme, ulei de nuca de cocos îmbunătăţeşte capacitatea organismului de a absorbi minerale importante. Acestea includ calciul şi magneziul, care sunt necesare pentru dezvoltarea oaselor. Astfel, uleiul de nuca de cocos este foarte util femeilor care sunt predispuse la osteoporoză.
Îngrijirea dentară:
calciul este un element important prezent în dinţi. Deoarece uleiul de cocos facilitează absorbţia calciului de către organism, ajută în obţinerea unor dinţi puternici. Ulei de cocos opreşte, de asemenea, şi apariţia cariilor dentare.
HIV şi cancer:
– se crede că uleiul de nuca de cocos joacă un rol esenţial în reducerea sensibilităţii virale a bolnavilor de HIV şi cancer. Cercetări preliminare au arătat indicaţii ale efectului uleiului de nuca de cocos în reducerea încărcăturii virale la pacienţii cu HIV.
În cele din urmă, uleiul de nuca de cocos este adesea preferat de către sportivi, culturişti şi persoanele care ţin o dietă. De ce? Ei bine, acest ulei conţine calorii mai mici decât alte uleiuri, conţinutul de grăsimi este uşor transformat în energie şi nu duce la acumularea grăsimilor în inima şi artere, ajutând la stimularea energiei şi rezistenţei, şi îmbunătăţind performanţele sportivilor.
Atenţionări
Cel mai important este să ca uleiul de cocos pe care urmează să-l alegeţi să fie presat la rece, nu hidrogenat. Nu este indicat ca uleiul de cocos să se consume în cantităţi mari de către persoanele care suferă de boli cardiovasculare, de diabet zaharat sau de cele care suferă de obezitate. Chiar dacă uleiul de cocos este sigur pentru consumul femeilor însărcinate şi celor care alăptează, se va evita introducerea în mod excesiv în dieta acestora.
Cunoscutul actor Mihai Gruia Sandu, profesor la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică din București, își exprimă public punctul de vedere în legătură cu istoria geto-dacilor, în emisiunea lui Daniel Roxin, Adevăruri Tulburătoare.
Nevoia de a recupera adevărul, face ca un număr tot mai mare de personalități din mediul cultural și artistic românesc să-și spună părerea cu privire la neadevărurile istorice perpetuate de generații.
