“Ei bine, cu toate că dovezile ne arată cât se poate de clar că această cultură a cucutenienilor este una extraordinară, că „a umilit” orice cultură europeană existentă în acea perioadă, prin nivelul la care ajunsese, copiii României nu învață aproape nimic despre ea (și nici despre alte culturi străvechi de pe teritoriul României), fiind tratată în manualele de istorie cu o indiferență criminală, încă o dovadă a faptului că acolo sus, cozile de topor lucrează intens la îngroparea istoriei acestor meleaguri, scopul fiind acela ca noile generații să nu aibă astfel de repere, astfel de cunoștiințe, să nu fie mândre că aparțin unui loc încărcat de o istorie fabuloasă, cum nu au decât extrem de puține popoare.
Așadar, în loc să devină un brand de țară, factorii de decizie ai statului român au ales să scoată aproape de tot informațiile despre cultura Cucuteni chiar și din manualele școlarilor și ale liceenilor. Ce spuneți de asta?” – Daniel Roxin

Sarmizegetusa Regia a fost capitala Daciei, înainte de războaiele romane care au dus la distrugerea ei. În prezent situl arheologic al vechiului oraş antic este inclus în patrimoniul UNESCO, importanţa fiindu-i astfel recunoscută pe plan mondial.
Sarmizegetusa Regia este considerată perla Parcului Natural Grădiştea Muncelului Cioclovina, rezervaţie naturală întinsă pe aproape 40.000 de hectare în Munţii Şureanu. Sarmizegetusa a fost cea mai importantă şi cea mai mare aşezare din istoria Daciei, iar în prezent este unul dintre siturile istorice principale din România. Este de asemenea, monument UNESCO, alături de alte cinci foste cetăţi dacice din Munţii Orăştiei.

1. De unde provine numele Sarmizegetusa?

Toponimul Sarmizegetusa a apărut în inscripţiile antice şi la autorii antici sub diferite forme Zarmizeghéthousa, Sarmireg, Sarmizge, Zarmitz, Sarmazege, Sarmizege. Potrivit istoricilor, numele este compus din două părţi zermi (stâncă, înălţime) şi zeget (palisadă, cetate), iar între date sunt „cetatea de pe stâncă”, „Cetatea înaltă”, „Cetate de palisade”. Istoricul Vasile Pârvan arăta că numele aşezării indica sacralitatea acesteia, faptul că Sarmizegetusa era o cetate a regilor.

2. Cum arăta Sarmizegetusa Regia în Antichitate?

Aşezarea Sarmizegetusa Regia, de pe Dealul Grădiştii, era formată din trei părţi dinstincte: cetatea, incinta sacră şi cartierele unde se aflau construcţiile civile. Potrivit istoricilor, întreaga aşezare a Sarmizegetusei era dotată cu instalaţii de captare şi de transport a apei potabile şi de drenare a apei de ploaie. În Sarmizegetusa Regia au funcţionat la un moment dat şapte temple, afirmă Cristina Bodo, în lucrarea „Munţii Orăştiei, centrul regatului Dac”, publicată în Monografia judeţului Hunedoara.
Potrivit istoricului Hadrian Daicoviciu, Sarmizegetusa era şi un loc de refugiu al dacilor. „Aşezarea avea şi o cetate, cuprinzând o suprafaţă de circa trei hectare între zidurile ei cu plan neregulat. Dar Sarmizegetusa n-avea în primul rând însemnătate strategică; spre deosebire de celelalte cetăţi care domină ţinutul dimprejur, aceasta, deşi se află la 1200 metri înălţime, este ea însăşi dominată de înălţimile înconjurătoare mai mari. E prin urmare, o cetate de refugiu, menită să adăpostească numeroasa populaţie din împrejurimi. La Sarmizegetusa, locuinţele aşezării civile se întindeau în afara zidurilor cetăţii pe distanţă de vreo trei kilometri, înşirându-se pe terasele Dealului Grădiştii şi lăsând, pare-se, între ele adevărate străzi”, scria Hadrian Daicoviciu, în volumul Dacii, publicat în 1965.

3. Capitala Daciei apărată de un lanţ de cetăţi

Capitala Daciei era bine protejată în faţa invadatorilor, de un sistem de fortificaţii unitar. „O simplă privire pe hartă, arată că fortificaţiile de la Costeşti, Blidaru, Vârful lui Hulpe, Piatra Roşie, Băniţa, ca şi numeroasele elemente defensive de mai mică însemnătate, au fost concepute în vederea unui scop limpede: protejarea marelui centru economic, politic şi religios-cultural de la Sarmizegetusa (Dealul Grădiştii). Cetăţile menţionate nu sunt simple centre tribale întărite. Ele sunt construite în astfel de locuri, încât se văd şi se sprijină reciproc”, scria istoricul Hadrian Daicoviciu, în volumul Dacii, publicat pentru prima dată în 1965, la Editura Ştiinţifică. Din aceste fortificaţii erau supravegheate căile de acces spre Sarmizegetusa Regia, iar în jurul lor erau aşezări civile. În prezent, în jurul Sarmizegetusei din Munţii Orăştiei mai sunt câteva sate risipite pe văile şi pe culmile munţilor, locuri unde trăieşte o populaţie mult mai mică decât în trecut.

4. Cine sunt cei care au domnit la Sarmizegetusa?

Potrivit istoricilor, Sarmizegetusa a devenit capitala politică a Daciei în vremea lui Deceneu, urmaşul lui Burebista la conducerea poporului. „Deceneu este cel care mută capitala politică a Regatului Dac de la Costeşti – Cetăţuie (unde a funcţionat în timpul lui Burebista) la Sarmizegetusa Regia (Dealul Grădiştii), unde se afla şi centrul religios. Astfel, din această perioadă funcţiile de rege şi mare preot sunt reunite, iar indicii privind separarea celor două funcţii până la finalul existenţei Regatului Dac nu există”, relata cercetătorul ştiinţific Cristina Bodo, în studiul publicat în Monografia judeţului Hunedoara.
„Opera târzie a lui Iordanes ne ajută, aşadar, să stabilim următoarea succesiune la tronul de la Sarmizegetusa: Deceneu, Comosicus, Coryllus, Dorpaneus, Decebal. Deceneu, primul rege al Daciei transilvănene după asasinarea lui Burebista, nu e un personaj necunoscut şi succesiunea lui la tron apare foarte firească dacă ne gândim că tocmai el fusese colaboratorul cel mai apropiat al defunctului rege”, scria istoricul Hadrian Daicoviciu, în volumul Dacii, publicat la Editura Ştiinţifică, în 1965. Alţi istorici susţin că şi regele Koson ar fi domnit la Sarmizegetusa Regia.

5. Misterul inscripţiei Decebalvs Per Scorilo

Una dintre cele mai importante descoperiri înregistrate la Sarmizegetusa Regia a fost un vas înalt de un metru şi cu un diametru asemănător, care i-a făcut pe istorici să susţină că dacii cunoşteau scrisul. Vasul, probabil unul de cult, potrivit cercetătorului Hadrian Daicoviciu, era ştanţat cu inscripţiile Decebalvs Per Scorilo, scrise cu litere latine.
„Cu multă dreptate acad. C. Daicoviciu a interpretat inscripţia de pe vasul de la Sarmizegetusa ca o inscripţie în limba dacilor, traducând-o prin: Decebal fiul lui Scorilo; într-adevăr, cuvântul per (înrudit cu latinescul puer) are în limba traco-dacilor înţelesul de „fiu”, ca de pildă, în numele Zuper. Alfabetul grecesc e înlocuit cu cel latin; pe marele vas de cult descoperit la Sarmizegetusa inscripţia DECEBALVS PER SCORILO e redactată în limba dacilor, dar cu litere latine. În latineşte sau măcar cu litere latineşti a fost redactat mesajul trimis lui Traian pe o ciupercă. Tot aşa va fi scrisă şi epistola lui Decebal către Domiţian, semn că la cancelaria regească de la Sarmizegetusa limba puternicului Imperiu roman era cunoscută şi folosită. Aşadar, dacii cunoşteau scrierea. Fireşte, ea n-a devenit niciodată accesibilă tuturor dacilor. Exemplele de folosire a scrierii sunt rare”, constata Hadrian Daicoviciu, în volumul Dacii (1965).

6. Ce rol aveau sanctuarele Sarmizegetusei?

Construcţiile religioase din Sarmizegetusa Regia sunt impresionante. Au fost dispuse pe două terase, iar istoricii au stabilit că au fost ridicate unele din vremea regelui Burebista, iar altele în vremea lui Decebal, în care Sarmizegetusa s-a aflat în apogeul dezvoltării ei. Soarele de andezit este unul dintre cele mai misterioase astfel de construcţii.
”În imediata apropiere a marelui sanctuar rotund, despărţit de el prin canalul deschis ce venea dinspre piaţeta pavată, se afla unul din cele mai interesante monumente ale incintei sacre: un pavaj de lespezi de andezit aşezate în formă de raze în jurul unei lespezi rotunde din aceeaşi rocă. Datorită formei sale, acest pavaj circular de aproape şapte metri în diametru, aşezat pe o temelie de blocuri calcaroase, îşi merită pe deplin numele de „soare de piatră” care i-a fost dat. El servea ca altar de jertfă; sub el se află un bloc cioplit în formă de lighean, care dă în canalul de scurgere: pe aici curgea apa folosită la ceremonii sau chiar sângele jertfelor. Dacă rostul „soarelui de piatră” a fost lămurit, enigmatică rămâne menirea unui coridor nu prea lung acoperit cu lespezi de calcar, aflat în apropiere. Presupunerea cea mai plauzibilă este că el a servit ca „depozit” de ofrande”, scria Hadrian Daicoviciu.

Potrivit istoricului, marele sanctuar rotund din Sarmizegetusa Regia era folosit şi la efectuarea unor observaţii cereşti. „Rostul acestui sanctuar n-a putut fi încă desluşit, dar nu încape îndoială că şi în construcţia lui se oglindesc anumite observaţii astronomice. Legătura dintre calendarul dacic şi religia dacilor e evidentă. O subliniază însăşi prezenţa calendarului de piatră în incinta sacră, alături de alte sanctuare, o subliniază spusele lui Iordanes despre rolul hotărâtor al lui Deceneu în dezvoltarea preocupărilor astronomice la daci. Natural, astronomi erau preoţii. Prin cunoştinţele lor despre mişcarea corpurilor cereşti, prin reglementarea calendarului, atât de necesară agriculturii de exemplu, ei îşi sporeau autoritatea asupra maselor, apărând în faţa acestora nu ca nişte simpli cărturari, ci ca posesori ai unor puteri misterioase şi supranaturale”, scria Daicoviciu.

7. Descoperirile din Sarmizegetusa

Din anul 1990, Sarmizegetusa Regia a devenit unul din locurile preferate ale căutătorilor de comori. Cele mai importante descoperiri au fost făcute în urma unor acte de braconaj, iar piesele valoroase de patrimoniu au ajuns pe piaţa neagră a antichităţilor. Cele mai importante bijuterii din vremea dacilor aflate pe teritoriul României sunt cele 13 brăţări spiralice din aur masiv descoperite în Sarmizegetusa Regia. Tezaurul cântăreşte aproape 13 kilograme şi a fost scos la iveală de braconieri în perioada anilor 1990 – 2000, alături de alte obiecte valoroase. Comorile au fost traficate pe piaţa neagră a antichităţilor, iar din 2007 autorităţile române au reuşit treptat recuperarea lor. Potrivit anchetatorilor din dosarele comorilor dacice, există alte 11 brăţări spiralice din aur, scoase ilegal din ţară de braconieri, care sunt pe cale de a fi repatriate.
În urmă cu aproximatv doi ani în Sarmizegetusa Regia a fost descoperit un obiect de mare valoare, o matriţă despre care se presupune că a fost folosită la fabricarea bijuteriilor.
Din aşezarea dacică provin şi numeroase unelte agricole: coase, seceri, sape, săpăligi, greble, târnăcoape, cosoare pentru vie, cuţite şi brăzdare de plug. Au fost desoperite, de asemenea, pumnale curbe (sicae), săbii drepte sau curbe, vârfuri şi călcâie de lănci şi suliţe (câlcâiele îmbrăcau capătul de lemn al armei care putea fi astfel înfiptă mai uşor în pamânt), scuturi, vase dacice şi chiar o trusă de medicină antică.
„Într-o locuinţă de la Sarmizegetusa, a fost descoperită o adevărată trusă medicală conţinând un bisturiu, o pensetă, mai multe văscioare pentru păstrarea substanţelor medicamentoase şi o placă mică de cenuşă vulcanică, materie care, presărată pe o rană, avea proprietatea de a grăbi cicatrizarea. Cu ajutorul instrumentelor chirurgicale, preoţii-medici daci ştiau să execute operaţii grele şi complicate. Numeroasele cisterne şi conducte aduse la lumină de săpăturile din Munţii Orăştiei atestă existenţa unor preocupări de igienă publică”, arăta istoricul Hadrian Daicoviciu.

8. Cum a fost cucerită şi distrusă Sarmizegetusa Regia?

Cei mai mulţi dintre istoricii care au cercetat Sarmizegetusa au stabilit că aşezarea a fost cucerită şi distrusă de romani în anul 106. După înfrângerea dacilor, cetatea a fost devastată, iar templele ei au fost incendiate. „La fel ca în celelalte situaţii, şi în cazul Sarmizegetusei gestul a avut motivaţii politice, economice, dar şi religioase. Se pare că rezistenţa armată a dacilor s-a fundamentat pe sentimentul religios, astfel că a fost distrus în totalitate centrul religios şi politic al acestora”, afirma Cristina Bodo.
Scenele asediului Sarmizegetusei sunt redate pe Columna lui Traian, constata istoricul Hadrian Daicoviciu.
„Soldaţii romani atacă cu îndârjire, conştienţi că au în faţă ultimul mare obstacol care-i desparte de victorie: se văd folosite maşini de război şi scări pentru urcarea pe ziduri. La rândul lor, dacii apără cu eroism cetatea, suferind pierderi grele. Lupta e însă inegală: romanilor le sosesc, desigur, întăriri, în timp ce apărătorii închişi în cetate suferă nu numai din pricina armelor vrăjmaşe, ci mai ales de sete. Se pare că Traian tăiase conductele ce aduceau apa în cetatea de refugiu a Sarmizegetusei: aşa s-ar explica dramatica scenă în care apărătorii capitalei dacice, sleiţi de puteri, îşi împart ultimele picături de apă. E preludiul capitulării cetăţii care, după cum atestă descoperirile arheologice, va fi sistematic şi cu sălbăticie distrusă împreună cu aşezarea civilă şi cu monumentala incintă sacră”, scria Hadrian Daicoviciu. Regele Decebal se sinucide în timp ce era urmărit de un detaşament de călăreţi romani, tăindu-şi gâtul cu o sabie încovoiată.
După cucerire, pe locul capitalei Regatului Dac a staţionat o unitate militară romană, pentru aproximativ 11 ani.

9. Cum a apărut “cealaltă Sarmizegetusa”?

Potrivit istoricilor, aşezarea Upia Traiana Sarmizegetusa a fost întemeiată în anii următori războaielor daco-romane şi a primit la început numele de Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica. Ulterior, împăratul Hadrian i-a adăugat numele de Sarmizegetusa. „Numele dacic care se dă capitalei romane e un element al acţiunii de pacificare întreprinse de Hadrian. În concepţia împăratului, el avea valoarea unui simbol, subliniind continuitatea de guvernare dintre regatul lui Decebal şi stăpânirea romană”, arăta istoricul Daicoviciu.

10. Cum a ajuns Sarmizegetusa Regia sit UNESCO?

În anul 1999, cetăţile dacice din Munţii Orăştiei au fost incluse în patrimoniul UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură). Le-a fost recunoscută astfel, pe plan internaţional, importanţa istorică şi culturală. Conform standardelor UNESCO, aşezările istorice îndeplineau trei criterii necesare pentru a intra în Patrimoniul Mondial: “Cetăţile dacice reprezintă sinteza unică a unor influenţe culturale externe şi a unor tradiţii locale în privinţa tehnicilor de construcţie şi a arhitecturii militare antice. Cetăţile dacice sunt expresia concretă a nivelului de dezvoltare excepţional al civilizaţiei regatelor dacice de la sfârşitul mileniului I, înainte de Hristos. Cetăţile dacice sunt monumente exemplare pentru fenomenul evoluţiei de la centrele fortificate la aglomerările proto-urbane, caracteristice sfârşitului Epocii fierului în Europa. Dintre cele şase cetăţi recunoscute ca monumente UNESCO, Sarmizegetusa Regia, Costeşti Cetăţuia, Piatra Roşie, Costeşti Blidaru şi Băniţa se află pe teritoriul Parcului Natural Grădiştea Muncelului–Cioclovina, iar cetatea Căpâlna este în judeţul Alba, în apropierea limitelor ariei protejate”.

Sursa: http://m.adevarul.ro/locale/hunedoara/cele-10-secrete-sarmizegetusei-regia-fost-cucerita-distrusa-romani-inseamna-decebalvs-per-scorilo-misterele-sanctuarelor-solare-1_5522c96c448e03c0fd483a91/index.html

După spusele românilor de pretutindeni, cea mai mare, mai sfântă şi mai îmbucurătoare sărbătoare de peste an e sărbătoarea Paştelor, Paştele sau Învierea Domnului. Ea cade totdeauna la începutul primăverii, anotimpul cel mai frumos şi mai plăcut, când toate în natură învie. Românii aşteaptă sărbătoarea aceasta, după un post îndelungat, cu mare dor şi bucurie, şi caută în acelaşi timp ca locuinţele lor să fie curate şi cu toate pregătirile făcute în cea mai bună rânduială.

Ultima săptămână din Postul Paştelui se numeşte “Săptămâna Patimilor” şi începe în duminică Floriilor, duminica în care se comemorează intrarea lui Iisus în Ierusalim. “Săptămâna Patimilor” comemorează prinderea lui Iisus, crucificarea şi moartea Lui. În acesta ultimă săptămână, multe biserici ţin slujbe în fiecare seară, slujbe numite “Denie”. De luni până joi se comemorează ultima masă, prinderea şi închiderea lui Iisus. Ziua de joi se numeşte “Joia Mare”. Vineri, numită “Vinerea Mare” se comemorează crucificarea şi moartea lui Iisus pe cruce. În acesta zi, se ţine post negru, adică nu se mănâncă nimic.

Bărbaţii care până în Joia mare din Săptămâna Patimilor lucrează de regulă la câmp, din ziua aceasta rămân acasă ca să o cureţe şi să se îngrijească de ea, repară gardurile, ară grădina, junghie mieii de Paşte şi adună cele trebuincioase sărbătorii.

Femeile, tot din Joia mare sau cu câteva zile înainte încep a deretica prin case, a vărui, a spală, a roşi ouăle, a coace pască şi alte copturi.

Fetele cele mari precum şi multe neveste tinere încep a coase câte o cămaşă nouă precum şi alte haine, ca fiecare să aibă pentru ziua de Paşte, măcar o cămaşă nouă. Fiecare are partea sa de ocupaţie şi grijă, fiecare caută a nu rămâne în urma altora, iar sfintele Paşte să-l surprindă ca pe un neom între oameni.

Cea mai însemnată coptură pe care o mănâncă românii în decursul sărbătorii Paştelor este pasca, păscuţa. Pasca se face dintr-un aluat bine dospit în care se pune sare şi lapte dulce. Forma este rotundă, grosimea e cel mult de un lat de deget cu împletituri (sucituri) pe margini şi cele de la mijloc în formă de cruce, care reprezintă crucea pe care a fost Mântuitorul răstignit. Între împletituri se pune de regulă brânză de vaci dulce, frământată cu ou şi zahăr, unsă deasupra cu gălbenuş de ou şi împodobită cu stafide. Pasca se face fie în Joia mare, fie în  Sâmbăta mare. În afară de pască, cele mai multe românce mai fac şi alte copturi precum: babe, moşi, cozonaci rotunzi sau lungăreţi, colaci.

Tot de Paşte friptura cea mai însemnată este cea de miel, numit mielul Paştelor sau de purcel, care se frig întregi şi care se duc în ziua de Paşte împreună cu pasca la sfinţit. Mielul înseamnă Domnul nostru Iisus, iar în Banat este datina ca oasele şi celelalte rămăşiţe ale acestuia să se îngroape la un altoi de măr sau par sănătos, pentru ca şi familia aceea să fie tot anul sănătoasă. Ouăle roşii se fac tot în Joia sau Sâmbăta mare.

O legendă spune aşa: “Zice că pe când se afla Domnul nostru Iisus răstignit pe cruce, Maica Domnului a luat o coşarcă plină de ouă şi se duse cu dânsa la jidovi şi închinându-le-o îi ruga să înceteze a-l chinui şi necăji pe Iisus. Maica Domnului puse coşarca cu ouă lângă cruce şi începu a plânge. Stând coşarca lângă cruce şi curgând din mâinile şi picioarele lui Iisus sânge, în scurt timp o parte din ouă se înroşiră, ca şi când ar fi fost vopsite. Domunul Iisus văzând ouăle umplute de sânge, îşi aruncă privirile către cei de faţă şi le zise:

– De acum înainte să faceţi şi voi ouă roşii întru aducere aminte de răstignirea mea, după cum am făcut şi eu astăzi!

După ce a înviat Domnul nostru Iisus, Maica Domului a fost cea dintâi care a făcut ouă roşii şi pască şi a dat fiecărui om pe care l-a întâlnit câte un ou roşu şi câte o păscuţă şi i-a zis “Hristos a înviat!”

Ouăle sunt alese cu grijă, numai de găină, se fierb, se pun în culoare, apoi se lasă la uscat şi se şterg cu grăsime de porc ca să aibă luciu.

Când cântă cocoşii de mizul nopţii, românii curaţi şi îmbrăcaţi, după ce spun rugăciunile, iau pasca pentru sfinţire şi ouă roşii şi pornesc spre biserică.

În ziua Învierii fiecare ins care i-a parte la Înviere, trebuie să aducă cu sine şi o lumină, pe care o ţine aprinsă în tot timpul săvârşirii sfintei Învieri de către preot. După Înviere fiecare se întoarce cu lumina această aprinsă acasă. După ce ajung acasă şi păşesc peste pragul tinzii încep a se închina, apoi intrând în casă sting lumina în grindă, afumând-o pe această în semnul crucii. După ce fac semnul crucii o sting şi o păstrează apoi peste tot anul, spre a o avea şi a o putea aprinde la întâmplări primejdioase la vărsări mari de ape, la grindină sau piatră, la tunet, fulger şi trăsnet.

Aprizand-o,zic : Fugiţi necuraţi,/ Fugiţi, voi spurcaţi./ De casă noastră/ Nu v-apropiaţi.

 Românii mai întrebuinţează lumina Învierii spre a afuma vitele cu dânsa.

După sfârşirea Învierii, a leturghiei şi a sfinţirii, unul sau două dintre ouăle sfinţite se dau preotului, care le-a sfinţit, iar restul se aduce acasă. Sosind acasă toţi se pun la masă şi gustând mai întâi din pască din ouă şi celelalte bucate încep a mânca. După ce s-au săturat de mâncat, prind a ciocni cu ouă roşii, şi anume mai întâi soţii, apoi copii cu părinţii şi părinţii cu celelalte neamuri şi cunoscuţi. Făcând aceasta, cred că cei ce ciocnesc unul cu altul se vor vedea pe lumea cealaltă.

În ziua dintâi, adică în ziua de Paşte se ciocneşte numai cap cu cap. A două zi, adică luni după Paşte se poate ciocni şi cap cu dos, iar în cele următoare chiar şi dos cu dos.

Cel mai mic de ani ţine oul cu capul în sus, iar cel mai mare ciocneşte cu oul sau, şi anume tot cu capul, zicând : “Hristos a înviat!”, iar cel mic răspunde : “Adevărat c-a înviat!”.

Deşi această sărbătoarea reprezintă pentru toţi românii învierea Domnului Iisus Hristos, ea se sărbătoreşte oarecum diferit în regiunile României.

După o legendă din Bucovina, pasca se face pentru că Iisus înainte de a fi prins şi răstignit pe cruce, a spus învăţăceilor săi, că până atunci au mâncat cu toţi copturi nedospite şi nesărate adică turte sau azime, de acum înainte vor mânca copturi dospite şi sărate care se vor numi paşte.

Tot în Bucovina, fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniţă şi spală limba clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală pe faţă în zorii zilei de Paşte, ca să fie frumoase tot anul şi aşa cum aleargă oamenii la Înviere când se trag clopotele la biserică, aşa să alerge şi feciorii la ele. Flăcăii trebuie să se ducă cu flori la casele unde locuiesc fetele care le sunt cele mai dragi, iar ele, pentru a îşi arată consimţământul la sentimentele lor, trebuie să le ofere un ou roşu.

În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebeşte prin complexitatea simbolurilor, a credinţei în puterea miraculoasă a rugăciunii de binecuvântare a bucatelor. În zorii zilei de duminică, credincioşii ies în curtea bisericii, se aşază în formă de cerc, purtând lumânările aprinse în mână, în aşteptarea preotului care să sfinţească şi să binecuvânteze bucatele din coşul pascal. În faţă fiecărui gospodar este pregătit un astfel de coş, după orânduială strămoşilor. În coşul acoperit cu un şervet ţesut cu model specific zonei sunt aşezate, pe o farfurie, simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminţe de mac (ce vor fi aruncate în rău pentru a alunga seceta), sare (ce va fi păstrată pentru a aduce belşug), zahăr (folosit de câte ori vitele vor fi bolnave), făină (pentru ca rodul grâului să fie bogat), ceapă şi usturoi (cu rol de protecţie împotriva insectelor). Deasupra acestei farfurii se aşează pască, şuncă, brânză, ouăle roşii, dar şi ouăle încondeiate, bani, flori, peşte afumat, sfeclă roşie cu hrean, şi prăjituri. După sfinţirea acestui coş pascal, ritualul de Paşti se continuă în familie.

În Călăraşi, la slujba de Înviere, credincioşii aduc în coşul pascal, pentru binecuvântare, ouă roşii, cozonoc şi cocoşi albi. Cocoşii sunt crescuţi anume pentru împlinirea acestei tradiţii. Ei vestesc miezul nopţii: datina din străbuni spune că atunci când cocoşii cântă, Hristos a înviat! Cel mai norocos este gospodarul al cărui cocoş cântă primul. Este un semn că, în anul respectiv, în casa lui va fi belşug. După slujbă, cocoşii sunt dăruiţi oamenilor săraci.

O foarte frumoasă datină se păstrează în Maramureş, în zona Lăpuşului. Dimineaţă, în prima zi de Paşte, copiii (până la vârstă de 9 ani) merg la prieteni şi la vecini să le anunţe Învierea Domnului. Gazda dăruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare, copiii mulţumesc pentru dar şi urează gospodarilor “Sărbători fericite!”. La această sărbătoare, pragul casei trebuie trecut mai întâi de un băiat, pentru că în acea gospodărie să nu fie discordie tot restul anului.

În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşte, se practică tradiţia tămâierii bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeşte o linguriţă de paşte (vin+pâine sfinţite). În meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe şi mâncăruri tradiţionale, după acestea se continuă masa cu friptură de miel.

În unele părţi din Banat este obiceiul ca în ziua de Paşte să se dea de pomană de sufletul morţilor : colaci, miel, ouă roşii precum şi alte bucate aflate în casă.

În cele mai multe comune din Banat, în locul prânzului descris mai sus este datina ca luni după Paşte să meargă preoţii cu litia la morminte şi aici să facă rugăciuni pentru sufletele răposaţilor.

Dacă Paştele cade la sfrsitul lui Martie şi ţăranii nu au ieşit cu sămânţa la câmp, atunci se duc luni după Paşte şi cu mâna, nu cu sapa, pun în pământ seminţe că să le rodească anul acela câmpul.

Săptămâna întâi după Paşte, la români se numeşte Săptămâna Luminată, pentru că înviind în ajunul ei Domnul nostru Iisus, a luminat-o prin învierea din morţi, şi pentru că în această săptămână toate se luminează, adică toate încep să înflorească şi să se înnoiască.

În Transilvania cum se zăreşte de ziuă, prind a umbla băieţii cu ouă roşii pe la neamuri şi vecini, iar gazda le dăruieşte ouă roşii şi păscuţe. Tot aici feciorii cu flori în pălării şi fetele frumos gătite se adună după prânz înaintea bisericii, toţi  cu ouă roşii, unde râd, glumesc, petrec şi ciocnesc împreună: oul cel tare câştigă pe cel slab.

În unele locuri din Bucovina şi Transilvania, este datina ca luni după Paşte, feciorii să ude pe fete şi băieţii pe copile. Iar marţi după Paşte udă fetele pe feciori şi copilele pe băieţi. Fetele după ce au fost udate, invită pe cei ce le-au udat la masă, şi le dau drept suvenir câte un ou mai frumos.

În Transilvania a două zi de Paşte, după amiază înainte de vecernie, credincioşii satului se adună la Prânzul Paştelor. La acest prânz se bea şi se mănâncă de sufletul morţilor şi se cântă felurite cântece sau versuri ale Învierii.

În Ţara Moţilor, în noaptea de Paşte se ia toaca de la biserica, se duce în cimitir şi este păzită de feciori. Iar dacă nu au păzit-o bine şi a fost furată, sunt pedepsiţi ca a două zi să dea un ospăţ, adică mâncăruri şi băuturi din care se înfruptă atât “hoţii”, cât şi “păgubaşii”. Dacă aceia care au încercat să fure toacă nu au reuşit, atunci ei vor fi cei care vor plăti ospăţul.

În Ţară Bârsei, în jurul Braşovului, se face o petrecere care adună întreagă comunitate – obiceiul Junii Braşovului. Grupurile de tineri, organizate asemeni cetelor de căluşari sau de colindători, cu vătaf şi casier, strâng ouă de la tinerele fete, după care se merge către Pietrele lui Solomon, la picnic, unde vor avea loc întreceri. Cea mai cunoscută şi îndrăgită dintre ele este aruncarea buzduganului.

În Moldova “fetele şi flăcăii în ziua de Paşte se suie în clopotniţă şi toacă toată ziua, ca să crească cânepa frumoasă şi moale ca mătasea”. 

În Moldova, în dimineaţa următoare după noaptea Învierii se pune un ou roşu şi unul alb într-un bol cu apă ce trebuie să conţină monezi, copii trebuie să îşi clătească faţă cu apă şi să îşi atingă obrajii cu ouăle pentru a avea un an plin de bogaţii.

Paştele simbolizează trecera de la o stare existentială la alta, atât din punct de vedere material cât şi din punct de vedere spiritual. Paştele este sărbătorit încă din vremuri străvechi fiind considerată şi cea mai veche sărbătoare a creştinilor. Simbolistica Paştelui este una foarte puternică: pe lângă simbolurile religioase, aceste sărbători se caracterizează şi prin existenţa unor obiceiuri păgâne.

Paştele ar trebui să fie cea mai mare sărbătoare spirituală pentru întreaga omenire. Este cea care ar trebui să conducă lumea spre toleranţă, bună întelegere, pace, armonie, iubire, ajutor reciproc şi credinţă în Dumnezeu.

 Sursa: http://www.desarbatori.ro/paste/obiceiuri

http://www.referat.ro/referate/Sarbatorile_la_romani___Pastele_5077.html