În România există un loc învăluit în mister, unde fenomenele inexplicabile par să fie la ordinea zilei. Este vorba despre „Templul Dorințelor” de la Șinca Veche, județul Brașov.
La poalele Munților Făgăraș, într-un peisaj ce pare desprins din basme, se află satul Șinca Veche, vizitat în special pentru mănăstirea rupestră din dealul Pleșu. Faima vechiului lăcaș de cult săpat în piatră este în continuă creștere, de numele acestuia legându-se numeroase legende și povești, care de care mai misterioase. Lăcașul de cult este cunoscut sub mai multe denumiri, respectiv “Templul Dorințelor”, “Templul Ursitelor”, “Templul Împlinirii Rugăciunilor”, “Mănăstirea săpată în piatră”, “Templul de la Șinca Veche” și chiar “Templul Extratereștrilor”, având legătură cu fenomenele bizare care s-au întâmplat aici de-a lungul timpului. Mănăstirea rupestră nu a putut fi datată cu exactitate, însă există voci care susțin că ar avea o vechime chiar de peste 7.000 de ani. De altfel, nici originile sale nu au fost stabilite.
“Templul Dorințelor” are cinci încăperi, două altare și un fel de turn- clopotniță prin a cărui deschidere se poate vedea cerul.
Șinca Veche
Turn clopotniță
Interesant este și faptul că în cea de-a doua încăpere pot fi observate două simboluri ce ridică mari semne de întrebare: o stea cu şase colţuri, cunoscută drept Steaua lui David, și simbolul Yin – Yang. Tot aici există și un profil al unui om ce privește spre stânga, despre care se spune că ar fi Mântuitorului.
Steaua lui David, Yin și Yang
Al treilea punct energetic din România?
O legendă veche spune că oamenilor cu inima curată și plină de credință li se îndeplinesc dorințele în acest lăcaș de cult, ba mai mult, sunt vindecați de boli. Medicul epidemiolog Maria Bâgiu a descoperit în 2004, când a ieșit la pensie, “Templul Dorințelor”. Femeia suferea de o boală incurabilă și este de părere că energiile din vechea mănăstire au vindecat-o. De asemena, paznicul lăcașului, Victor Pascu, a cunoscut puterile miraculoase ale “Templului Dorințelor”, acesta afirmând că s-a vindecat de ulcer. Potrivit specialiștilor în radiestezie, energiile din templu sunt foarte puternice.
Aici au avut loc și numeroase fenomene stranii. Unii dintre cei care au coborât în grotă au mărturisit că au auzit cântări bisericești, deosebit de frumoase, dar într-o limbă ce doar parțial putea fi înțeleasă. De altfel, nu puțini au fost cei care, după ce au fotografiat misteriosul lăcaș de cult, au observat că în poze apar și niște sfere albe, pe care nu le-au văzut cu ochiul liber. Un reporter din Brașov a povestit că în timp ce încerca să filmeze mănăstirea rupestră, camera sa video pornea și se oprea inexplicabil. În momentul în care a vizionat imaginile surprinse, reporterul a observat niște sfere de lumină și o siluetă într-o mantie închisă la culoare, în timp ce în plan îndepărtat se putea vedea ceea ce părea o mână de lumină străvezie. Fostul primar al comunei Șinca Veche, Radu Munteanu, a afirmat, în urmă cu doar câțiva ani, că și fratele său a fotografiat lăcașul, imaginile surpinse “îmbogățindu-se” cu “pete albicioase ca niște mingi de lumină”.
Se pare că “Templul Dorințelor” ar fi, după Sfinx și Cetatea Sarmizegetusa, al treilea punct energetic important din România. Există și voci care susțin că acest lăcaș ar fi fost construit de o civilizație extrem de avansată. Nisipul din interior conține cristale de cuarț, care ar ajuta la stabilirea unei comunicări cu Divinitatea sau cu ființe extraterestre. Totodată, dealul Pleşu, unde este săpată mănăstirea, are o formă piramidală, permițând în acest sens atât captarea, cât și generarea energiilor. Cu toate că vorbim despre o zonă cu o vegerație abundentă, lucrurile se schimbă atunci când vorbim despre acest deal, solul nepermițând cultivarea plantelor. La toate acestea se adaugă și fenomenele misterioase ce au avut loc de-a lungul timpului în “Templul Dorințelor” .
Peste 500 de kilometri de tuneluri secrete. Aceasta este concluzia la care au ajuns Ionuţ Vlad Musceleanu şi gen. dr. Emil Străinu, după o amplă documentare, în volumul „Secretele României subterane”, o lucrare singulară, care abordează un domeniu despre care se vorbeşte foarte puţin: tunelurile secrete din ţara noastră. Ca termen de comparaţie, putem spune că numărul de kilometri de autostradă din ţara noastră, mult mai uşor de construit, se ridică la 590 de kilometri. Iată cele mai interesante tuneluri din lucrarea mai sus-menţionată, la care adaugă pe scurt, Bucureştiul.
Tunelul roman dintre România şi Ungaria
Între localităţile Cenad, judeţul Timiş, şi Szeged, Ungaria, este menţionat într-o lucrare din 1935, un tunel roman lung de 35 de kilometri.
Catacombele lui Iancu de Hunedoara de la Şiria
În timpul luptelor cu turcii, în jurul anului 1444, Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei şi regent al Ungariei, a săpat, în scopuri militare, două tuneluri. Acestea legau cetatea Şiria din judeţul Arad, fostă davă dacică transformată apoi în cetate medievală, cu Timişoara, pe o distanţă de 58 de kilometri, şi cu Aradul, pe o lungime de 28 de kilometri.
Buncărele din Timiş ale lui Stalin
Începând cu 1952, la ordinul lui Stalin, România a construit 30 de kilometri de buncăre în jurul localităţilor Voiteg şi Jebel, judeţul Timiş, lângă graniţa cu Iugoslavia. În acea vreme, Stalin considera că Iugoslavia lui Tito era duşmanul de moarte al comunismului şi desigur, al lui personal.
Tunelul ”Castelului din Carpaţi”
Este vorba despre cetatea cnezilor Cândeşti, din satul Râu de Mori, judeţul Hunedoara, care l-a inspirat pe Jules Vernes în romanul „Castelul din Carpaţi”. Este legat de satul Brazi printr-un tunel lung de 5 kilometri, care apare şi în carte.
Tunelurile Craiovei
Zona Craiovei e foarte bogată în vestigii ale unor căi subterane, demonstrate arheologic sau doar înregistrate de memoria comunităţilor locale. Cetatea dacică Pelendava, de lângă Craiova, avea un tunel care ieşea la malul drept al Jiului, lung de 2 kilometri. De asemenea, în satul Lemnea de Sus există o gură de tunel care lega localitatea de centrul Craiovei pe un traseu lung de 13 kilometri. Sub municipiul Craiova există o reţea de tuneluri, descoperită în 1974, care leagă fostele case boiereşti.
Catacombele lui Pintea Viteazul
Se spune că haiducul Pintea Viteazul (1670-1703) avea obiceiul de a intra în pământ când era urmărit de poteră. Se pare că el scăpa de urmăritori pentru că avea cunoştinţă despre un tunel secret, lung de 15 km, care lega Cetatea Ardud, din judeţul Satu Mare, de localitatea Acâş.
Hunedoara medievală e plină de catacombe
Castelul Bathory de la Ilia, judeţul Hunedoara, ridicat în 1582, era legat printr-o reţea de tuneluri lungă de 70 de kilometri de Cetatea Corvineştilor, Cetatea Devei, comuna Zam şi comuna Săcămaş.
Subteranele cetăţii Târgoviştei
Fosta cetate de scaun a Ţării Româneşti ascunde două tuneluri principale. Primul, lung de 6 kilometri, realizat, se pare, de Vlad Ţepeş (1431-1476), leagă Turnul Chindiei de Mănăstirea Dealu. Celălalt, lung de 30 de kilometri, leagă casa postelnicului Constantin Cantacuzino din Târgovişte, judeţul Dâmboviţa, de fostul palat al aceluiaşi postelnic, ridicat între 1635 şi 1640 în Filipeştii de Târg, judeţul Prahova.
”Izvorul Iubirii” de la Sucidava
Lângă fosta cetate dacică a Sucidavei, de lângă oraşul Corabia, judeţul Olt, se află un tunel care coboară 18 metri sub nivelul solului, până la un ochi de apă numit de localnici Izvorul Iubirii. Înainte de căsătorie, femeile din zonă se duc şi beau din această apă rece şi limpede, pentru a avea o căsnicie fericită.
”Turnul slăninilor” şi frigiderele medievale
„Turnul slăninilor” este un turn-clopotniţă al bisericii din satul Dumitra, judeţul Bistriţa Năsăud, care era legat, în trecut, printr-un tunel subteran de 3,5 km, de o cetate a domnitorului moldovean Petru Rareş (1487-1546). Turnul şi tunelul funcţionau ca un frigider medieval, în care localnicii îşi depozitau hrana.
Tunelul dacic de la Stânceşti
Este cea mai veche cale subterană din România şi a fost descoperită întâmplător în zona celor două cetăţi dacice (secolul VI î.H.) de la Stânceşti, judeţul Botoşani. Încă nu i se cunoaşte lungimea, dar traiectoria tunelului dacic duce către comuna Mihai Eminescu, aflată la aproximativ 5 kilometri depărtare. Tot în judeţul Botoşani există o hrubă lungă de 10 kilometri, numită şi “Şanţul lui Ştefan cel mare”, care leagă cetatea domnească din Cotnari, a lui Ştefan (1433-1504), de localitatea Hârlău. Acest tunel a fost construit pentru una din iubitele domnitorului moldovean.
Ceauşescu, obsedat de hrubele de la Panciu
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, trupele germane au dislocat în spatele frontului, la Panciu, o companie de arheologie care a cercetat hrubele cu vinuri. Nu se ştie ce au descoperit, dar în 1987, Ceauşescu a însărcinat armata să cerceteze amănunţit hrubele de vin din Panciu. Scopul era determinarea originii şi întinderii, inclusiv cartarea acestora. Se considera că galeriile, de o vechime foarte mare, se întind pe o lungime de zeci, poate chiar 100 de kilometri şi că aici se află o reţea de comunicare secretă, cu valoare strategică şi de cult, având o ieşire dincolo de munţi, în Transilvania. Există indicii că în aceste caverne ale actualei podgorii Panciu s-ar afla vechi temple ale dacilor, iar apariţia unor mănăstiri în aceste hrube, cum e Schitul Brazi, nu e deloc întâmplătoare.
Tunelul-fantomă de la Sinaia
În 1914, România pornea proiectul ambiţios de a realiza un tunel lung de 6 kilometri care să străbată muntele, pentru a lega Târgovişte de Sinaia printr- o linie de cale ferată. Excavaţiile au început simultan dinspre Moroieni şi Sinaia. Proiectul a fost abandonat în timpul Primului Război Mondial şi redeschis în 1938. În 1941, lucrările au fost preluate de trupele germane ale lui Hitler. După retragerea nemţilor, galeriile au fost abandonate, deşi tunelul era aproape finalizat. După instaurarea comunismului, tunelul a fost blocat prin betonare, nu se ştie nici până astăzi de ce.
Zeci de kilometri de catacombe sub Bucureşti
Reamintim că aceste căi subterane au fost construite începând cu perioada medievală şi au culminat cu tunelurile secrete ale lui Ceauşescu, care leagă Casa Poporului de Universitate şi merg mai departe, printr-o “casetă” specială, realizată deasupra traseului metroului, până în zona Primăverii. În total, este vorba despre 20 de kilometri de culoare subterane, prin care se poate circula cu maşina.
Complexul rupestru al haiducilor de la Adamclisi
Este vorba despre complexul rupestru de la Dumbrăveni, în sudul judeţului Constanţa, legat de localitatea Adamclisi printr-un tunel lung de 19 kilometri. Aici ar fi ascuns haiducii comori în timpurile stăpânirii turceşti.
Autor – Solomon Marcus – Matematician, membru titular (2001) al Academiei Române.
A predat ca profesor la Facultatea de Matematică din cadrul Universităţii Bucureşti. Autor a numeroase cărţi ce privesc utilizarea matematicii în lingvistică, în analiza teatrală, în ştiinţele naturale şi sociale s.a. A publicat peste 50 de volume în România, traduse în mai multe limbi şi aproximativ 400 de articole în reviste ştiinţifice sau de specialitate. Opera sa a fost citată de peste 1000 de autori.
Avem cele zece porunci. În complementaritate cu ele, propun zece nevoi umane. Ele îşi au rădăcinile în copilărie. Ar fi trebuit să facă obiectul educaţiei şi învăţării, la toate vârstele. Dar nu prea se întâmplă acest lucru. Poate ne aude cineva; acum, la acest moment al unui nou început.
Nevoia de a da un sens vieţii, la nivel elementar
Măcar o dată pe zi savurează faptul că respiri; că priveşti cerul şi pământul; că te mişti; trăieşte-le ca mari evenimente. Bucură-te că ai schimbat un zâmbet cu un copil care a trecut pe lângă tine. Toate acestea să-ţi fie suficiente pentru a simţi că viaţa are un sens, că merită să fie trăită, că este un dar pentru care cei care te-au adus pe lume şi te-au crescut au dreptul la iubirea şi recunoştinţa ta.
Nevoia de împrospătare
Dar respiraţia şi mişcarea sunt cu noi tot timpul. Există riscul, tentaţia ca ele să devină rutină, să nu le acordăm nicio atenţie, cum de fapt se şi întâmplă în general. Rutina nu poate şi nu trebuie eliminată total, o mare parte a comportamentului nostru urmează reguli precise, ţin de civilizaţie. Problema este de a reduce rutina la minimul necesar, de a nu deveni sclavul ei, cum se întâmplă din păcate frecvent. Aşa cum avem grijă zilnic să ne împrospătăm corpul prin odihnă, prin mişcare şi prin folosirea apei şi săpunului, avem nevoie şi de o împrospătare a minţii, a simţurilor, a sufletului nostru. Să ne trezim în fiecare dimineaţă capabili de a arunca o privire proaspătă asupra lumii, cu dispoziţia unui nou început, cu o limpezire a simţurilor şi a gândurilor; într-un anume sens, să recăpătăm, să recuperăm candoarea copilăriei.
Nevoia de întrebare şi de mirare
Eram în copilărie într-o permanentă stare interogativă, de curiozitate, de mirare, de extaz în faţă spectacolului naturii şi al lumii, al propriei mele fiinţe. Pentru a da un singur exemplu, sunt de-a dreptul fermecat de năzdrăvăniile creierului meu, în materie de memorie şi de imaginaţie. În fiecare seară, când mă las pradă somnului, mă întreb ce călătorii neaşteptate îmi vor oferi visele din noaptea respectivă. Starea de mirare, de extaz mi-a alimentat totdeauna pofta de viaţă, a fost mereu o sursă de energie. Atunci când sunt întrebat: de ce trăieşti ? îi răspund: pentru a mă mira.
De prea multe ori, şcoala, în loc să întreţină şi să dezvolte această nevoie, o anihilează. Dar dacă nu ne menţinem starea de curiozitate, de mirare, de dorinţă de a înţelege lumea, nu doar de a o înregistra, atunci nu ne putem forma capacitatea de problematizare, de identificare a aspectelor neelucidate, nu putem sesiza amploarea şi natura ignoranţei noastre.
Nevoia de îndoială şi de suspiciune
Ce poate fi mai uman decât ezitarea, nehotărârea, nedumerirea? Pentru Rene Descartes, starea de îndoială este semnul clar al naturii gânditoare a fiinţei umane. Un acelaşi lucru poate fi considerat din mai multe puncte de vedere şi în aceste condiţii, spiritul critic ne obligă la o analiză comparativă, care uneori nu conduce la un rezultat ferm, ci la o pluralitate de posibilităţi, fiecare fiind descrisă în termeni de grad de plauzibilitate. În justiţie se lucrează cu prezumţia de nevinovăţie. În educaţie şi în învăţare, este recomandabil să adoptăm prezumţia de suspiciune. Ne naştem criticând; plânsul nou-născutului este reacţia sa critică faţă de o nemulţumire.
Să privim cu interes, dar cu suspiciune orice ni se livrează de la catedră, de la o tribună, de pe internet, din cărţi, din orice fel de publicaţii, aşa cum un poliţist care caută pe autorul unei crime suspectează totul. Educatorii, profesorii ar trebui să fie primii care să recomande, să stimuleze această atitudine la elevi, la studenţi, să le spună acestora: “Cel mai clar semn de respect pe care mi-l puteţi arata este să-mi acordaţi atenţie, dar să nu acceptaţi nimic din ceea ce va spun înainte ca spiritul vostru critic să vă asigure de adevărul şi de interesul spuselor mele; dacă nu mă înţelegeţi, să nu mă lăsaţi să trec mai departe, să-mi cereţi să fiu mai clar; dacă vi se pare că nu am dreptate, să vă manifestaţi argumentat dezacordul“. O atitudine similară se cuvine a fi adoptată faţă de litera tipărită, din manuale sau din orice alt loc. Omul de la catedră nu trebuie să pozeze într-un a toate ştiutor, este normal ca uneori să le spună celor pe care-i instruieşte : “nu ştiu “, “nu înţeleg nici eu”; iar atunci când cineva din bancă îi corectează o scăpare, o greşeală, să-i mulţumească pentru atenţia acordată. Uneori introduceam deliberat o greşeală în prestaţia mea, pentru a testa vigilenţa studenţilor. Nevoia de îndoială şi de suspiciune funcţionează concomitent cu o alta, opusă: nevoia de complicitate la o convenţie. De exemplu, mergem la un spectacol de teatru. Ne supunem prezumţiei de complicitate la convenţia de ficţiune propusă de spectacol, o acceptăm, îi acordăm credit. Dar spiritul nostru critic nu încetează să funcţioneze şi avem dreptul, ulterior, să ne exprimăm eventuala insatisfacţie, să pretindem că autorii spectacolului au înşelat aşteptările noastre, creditul pe care le-am acordat. La fel, în cazul unei poezii, a unui roman etc.
Nevoia de greşeală şi de eşec
De câte ori am eşuat până să deprindem să folosim furculiţa, cuţitul şi lingura! De câte ori am căzut, ne-am julit genunchii, până să învăţăm să ne ţinem pe picioare şi să mergem! Este clar că învăţarea, drumul spre dobândirea unui nou comportament, trece prin greşeli şi eşecuri; ele sunt preţul pe care-l plătim pentru a ne îmbogăţi înţelegerea şi pentru a acumula noi capacităţi. Trebuie deci să distingem între greşelile de acest fel, care au un rol pozitiv, benefic, şi greşelile ordinare, făcute din neatenţie sau ca urmare a altor imperfecţiuni senzoriale sau psihice. A plasa greşeala şi eşecul, la modul general, în sfera infracţiunii sau/şi păcatului denotă o confuzie gravă, pe care totuşi o comite mereu practica educaţională. Auzim mereu : “cine a greşit, să plătească”. Dar exemplul copilului care cade înainte de a învaţă să se ţină pe picioare şi niciun părinte normal nu se gândeşte să-l pedepsească pentru acest eşec trebuie să ne stea mereu în faţă.
O veche vorba latinească de înţelepciune ne aminteşte că a greşi este omenește. Dar reflecţia respectivă continuă prin a condamna perseverarea în greşeală. Aici este nevoie de o precizare. De exemplu, să repeţi mereu traversarea străzii pe culoarea roşie a semaforului este într-adevăr de condamnat şi de sancţionat; în general, nerespectarea deliberată a unor reguli ale comportamentului uman, social este de sancţionat şi aici intră în funcţie justiţia şi morala; dar să comiţi mereu greşeli, alte greşeli, în încercările în care te aventurezi pentru a străpunge necunoscutul – este un lucru normal, inevitabil.
Istoria abundă în exemple de greşeli şi eşecuri ale unor oameni de seamă, în tentativa de a spori cunoaşterea umană. S-ar putea scrie o istorie a omenirii centrată pe greşeli şi pe eşecuri. O mare parte, poate cea mai mare, a acţiunilor de pionierat, a lucrărilor care au deschis drumuri noi în cunoaştere şi în acţiunea socială au inclus greşeli, ca un produs secundar al noutăţii ideilor lansate. Mai mult, mergând pe urmele unor greşeli comise în lucrări sau acţiuni temerare, s-a ajuns la apariţia unor noi idei, noi domenii de cercetare. “Greşeala matematică, sursă de creativitate” a fost de mai multe ori titlul unora dintre expunerile mele. Pentru a da un singur exemplu: noua ştiinţă a haosului a fost iniţiată de Henri Poincare în tentativa sa de a înlătura o greşeală dintr-un memoriu al său de mecanică cerească. Am putut verifica personal şi bănui că e adevărat în general faptul că drumul spre multe (poate cele mai multe) idei şi teoreme matematice a urmat o cale sinuoasă, de tatonări, rătăciri, confuzii, greşeli de tot felul, până s-a cristalizat varianta sub care ele sunt acreditate. A cunoaşte, măcar în unele cazuri, această istorie zbuciumată mi se pare esenţial, dacă vrem să înţelegem natura profundă a creaţiei umane. Personal, am făcut această experienţă pe unele situaţii din matematică, din informatică, din lingvistică, din domeniul literar-artistic, dar cred că este valabil în general.
Ţinând seama de inevitabilitatea eşecurilor, este esenţial să educăm rezistenţă la eşec, înţelegerea faptului că eşecul este normal; mai mult: dintr-un eşec este totdeauna ceva de învăţat.
Nevoia de joc
Apreciez jocurile bazate pe reguli prestabilite, de la fotbal şi tenis la şah şi go. Ele au un rol important şi merită atenţia tinerilor. Dar nu în primul rând la ele mă gândesc acum. Am în vedere jocurile care valorifică nevoia de libertate, curiozitatea de a înţelege cele percepute prin simţuri și prin observatie directă, nevoia de, şi dreptul la, greşeală şi eşec, fără a fi pedepsite. Am considerat astfel de exemple la punctul anterior: cum învăţăm să ne ţinem pe picioare şi să mergem. Este clar că orice copil de pe suprafaţa Pământului trece prin această experienţă.
Acum mă voi referi la un alt joc şi el practicat pe cât mi-am putut da seama, de toţi copiii lumii: jocul de-a v-aţi ascunselea. Eu mă ascund, iar tu mă cauţi şi dacă mă găseşti, ai câştigat. Acest joc nu face decât să imite un altul, pe care natura, lumea îl practică faţă de noi, la orice vârstă şi de la începuturile omenirii. În tentativa noastră firească de a înţelege lumea, totul se întâmplă ca şi cum lumea ne spune: “cauţi să mă înţelegi, dar eu mă ascund; şi cu cât lucrul pe care-l cauţi este mai interesant, mai semnificativ, cu atât îl ascund mai bine şi îl fac mai greu de găsit. Dar merită să-l cauţi. Chiar fără rezultatul aşteptat, căutarea îţi va da satisfacţii, care însă ar putea fi altele decât cele la care te-ai gândit iniţial. Cauţi ceva, nu-l găseşti, dar găseşti altceva; uneori mai interesant decât ceea ce căutai iniţial”. Învaţă să savurezi acest spectacol al omenescului, să te îmbeţi de el – şi din nou să simţi că viaţa merită să fie trăită. Căutarea se dovedeşte de multe ori mai importantă decât găsirea. Plăcerea de a urca un munte stă în primul rând în a savura fiecare moment al parcursului, chiar dacă nu ajungi în vârf.
Mai e şi un alt aspect, observat de Blaise Pascal: de multe ori cauţi ceea ce deja ai găsit. Găseşti ceva ca o bănuială, o intuiţie, o extrapolare a unor observaţii empirice. Dar ai nevoie de o confirmare mai convingătoare. Aşa se întâmplă, de exemplu, că în matematică multe teoreme sunt “găsite” mult înainte de a fi demonstrate; cazul teoremei lui Pitagora, găsită empiric mult înainte de Pitagora.
Dar toată căutarea la care ne referim ce este altceva decât învăţarea, descoperirea, invenţia ? Nevoia noastră de a înţelege lumea, de a ne înţelege pe noi. O căutare care trebuie să valorifice toate nevoile umane discutate anterior, dar şi pe cele care urmează.
Nevoia de identitate
Aici se află o provocarea majoră, dramatică şi o şansă de a da vieţii noastre o motivaţie superioară. Direct implicate sunt toate celelalte 9 nevoi pe care le discutăm. Biologic, avem o identitate individuală, prin faptul că fiecare fiinţă vieţuitoare de pe această planetă are un ADN specific. Acizii dezoxiribonucleici sunt ”cuvinte” pe alfabetul celor patru tipuri de baze nucleotide. Acest alphabet este acelaşi pentru toate fiinţele trăitoare pe planeta Terra. Dar ordinea în care sunt aşezate elementele alfabetului în alcătuirea ADN-urilor este alta la fiecare dintre noi, deci fiecare fiinţă umană are o identitate biologică specifică. Ne naştem preluând o întreagă moştenire genetică de la părinţi şi prin intermediul lor, de la bunici, străbunici, etc. Preluăm o seamă de trăsături, deprinderi, reprezentări, judecaţi şi prejudecăţi determinate de contextul geografic şi istoric în care ne dezvoltăm. Toate acestea ne conferă o identitate genetică de familie, de loc geografic şi de moment istoric, deci o identitate locală, una regională, una naţională, de limbă, de credinţă. Această identitate pe care natura şi istoria ne-o imprimă, de multe ori fără a ne da seama, rămâne pentru prea mulţi oameni singura lor identitate.
Prea mulţi oameni nu simt nevoia unei identităţi mai bogate decât aceea primită fără vreun efort personal. În perioada trecerii de la copilărie la adolescenţă ar trebui să înceapă conştientizarea nevoii de construire a unei identităţi mai bogate decât aceea cu care ne-a înzestrat natura. Cum să facem să educăm la cât mai mulţi tineri această nevoie (valorificând critic, selectiv, identitatea primită de la natură)? Cum să-i facem pe tineri să conştientizeze faptul că în condiţiile actuale ale globalizării de toate felurile acţionează asupra noastră, direct sau indirect, toate nivelurile sociale, de la cele locale la cele regionale, naţionale, europene, occidentale şi planetare? Să le explicăm tipologia identităţilor culturale: balcanică, dunăreană, a Marii Negre, sud-est europeană, central europeană, mediteraneană, europeană, occidentală, planetară dar şi tipologia care rezultă din diversitatea lingvistică, de credinţe, de civilizaţii.
Se întâmplă un lucru fără precedent în istoria omenirii: numeroasele identităţi ale fiinţei umane, aflate într-o dinamică permanentă şi o interacţiune continuă, nu mai pot fi înţelese decât concomitent, formând un sistem. Sau le înţelegem pe toate sau pe niciuna. Globalizarea şi internetul au o contribuţie esenţială la această nouă configuraţie a identităţilor. Educaţia nu reuşeşte să facă faţă acestor probleme, nici nu prea le are în atenţie. Dar tensiunile existente între diferite identităţi ale fiecărei persoane şi între identităţile unor persoane diferite sunt, în ultima instanţă, la rădăcina multor conflicte şi războaie; aici îşi află rădăcinile şi terorismul existent la scară mondială. Posibiltatea unei dezvoltări armonioase a identităţilor rămâne deocamdată doar un proiect.
Nevoia de omenesc şi de omenie
Identitatea este primul termen al unui cuplu esenţial, în care al doilea termen este: alteritatea. Niciunul dintre ei nu se clarifică în absenţa celuilalt. La orice nivel, ne definim identitatea prin raportare la ceea ce este diferit. Diferenţa se poate referi la vârstă, la sex, la naţionalitate, la limba, la culoarea pielii, la religie, la nivel de cultură, la poziţie socială, la apartenenţa politică, la filosofie a vieţii, la preferinţe literare sau de orice altă natură, etc. Să fim pregătiţi să înţelegem omenescul în diversele sale ipostaze, să admitem că tocmai infinita sa diversitate îi dă farmec.
Nu există două fețe umane identice, nu există două voci umane identice, nu există două priviri umane identice. Dar dincolo de această diversitate, toţi copiii lumii au o prospeţime cuceritoare, toţi alternează râsul cu plânsul, toţi râd la soare, toţi îndrăgesc mişcarea şi jocul, toţi ard de curiozitate. Omenescul este o sursă nesfârşită de delectare, de minunare. Iată, pentru a alege numai una din fermecătoarele manifestări umane: vorbirea, limba. Câtă subtilitate, câtă fineţe, cât joc al nuanţelor îţi oferă cuvintele, frazele, discursul! Muzica lor, semnificaţia lor. Cât de plăcut e să constaţi că reuşeşti să spui ceea ce ai gândit, dar cât de uşor, pe nesimţite, frazele derapează şi nu mai exprimă ceea ce ai dorit! O continuă alternare a găsirilor şi a ascunderilor, a confirmărilor şi a frustrărilor. Sau jocurile memoriei umane, ale amintirilor şi uitărilor; sau trecerile insesizabile de la zâmbet la lacrimă, de la gravitate la duioşie. Iată un pariu major al educaţiei: să-i antrenăm pe copii să savureze omenescul în întreaga sa diversitate. Omenescul nu este ca jocul de tenis, unde câştigi în dauna altora, care pierd; omenescul poate fi universal câştigător.
La animale, o pornire instinctivă vede în diferenţă o adversitate. Pentru ca oamenii să nu reproducă şi ei acest comportament, este nevoie de o educaţie corespunzătoare, altfel se întâmplă ceea ce vedem mereu : băieţei de clasa a III-a primară care se iau la bătaie pentru că ”eu am spus într-un fel iar el a spus altfel ”.
De la omenesc, nu e decât un pas până la omenie. Nevoia de a fi bun, generos, de a dărui, de a-i contamina pe alţii de bucuria vieţii. De a adopta în comportamentul tău prezumţia de solidaritate cu ceilalţi oameni. Copiii care se formează în acest fel (iar internetul ar putea avea aici un rol esenţial) vor putea fi mai greu antrenaţi în războaie de tot felul.
Nevoia de cultură
Omenirea a acumulat un imens tezaur de cultură ştiinţifică, literar-artistică, tehnologică, religioasă, filosofică, etc. Culmi ale spiritualităţii umane, în matematică, astronomie, fizică, chimie, biologie, filosofie, literatură, muzică, arte vizuale, teatru, ştiinţe juridice, economice, istorice, arheologice, geografice, geologice şi, mai recent, în film şi în disciplinele informaţiei şi ale comunicării stau mărturie pentru splendoarea omenescului, pentru puterea sa de pătrundere, de imaginaţie, de descoperire şi de invenţie. Dar cine beneficiază de ele, câţi sunt cei care au acces la aceste piscuri, le înţeleg, îşi pot umple sufletul şi mintea de înţelepciunea şi frumuseţea lor, se pot astfel înalța spiritual mult peste starea de animalitate ? Câţi sunt cei care ajung să trăiască fiorul unui vers, al unei poveşti, al unei muzici, al unui tablou, al unui monument de arhitectură, al unei sculpturi, al unei ecuaţii, al unei formule chimice, al tabelei lui Mendeleev, al unui program de calculator, al geometriilor neeuclidiene, al relativităţii einsteiniene, al lumii cuantice, al dualităţii Watson-Crick a acizilor nucleici ? Oare pe la urechile cator copii, adolescenţi, trece adierea unor acorduri din Beethoven, Bach, Mozart sau Chopin? Câte priviri aflate în dimineaţa vieţii ajung să se desfete în prezenţa unui tablou de Rembrandt, a unei sculpturi de Brâncuşi ? Va fi în stare educaţia publică să preia acest mesaj? Mai avem timp de aşa ceva? Un timp de contemplare, de supremă emoţie. Nu cumva eliberăm pe bandă rulantă diplome de diverse grade, fără acoperire culturală? Şi dacă nu au acoperire culturală, ce sunt posesorii acestor diplome altceva decât, în cel mai bun caz, furnizori de servicii? Şi dacă nu prea au nevoi culturale, ce motivaţie mai profundă pot da vieţii lor? Cohorte de oameni, unii cu o stare de prosperitate materială, au totuşi un statut de sclavi culturali. Să nu-ţi fie milă de ei? Să nu-i compătimeşti? Nu cumva se află aici sursa principală a derapajelor de ordin civic, moral, juridic, a violenţei verbale, psihice, fizice? Care este nivelul de cultură al celor ce ne conduc, ce repere umane au ei? Ce anume dă un sens vieţii lor?
Nevoia de transcendenţă
Ne aflăm aici la modul superior, de cea mai înaltă complexitate, pe care o poate capăta nevoia de a da un sens vieţii. Etimologic, trans înseamnă dincolo iar verbul latinesc ce i se alătură s-ar traduce prin a te caţăra. Obiceiul copiilor de a se caţără în copaci, pe garduri, pe stâlpi exprimă nevoia, tentaţia de a se înalța, de a se depărta de sol. Aşa începe transcendenţă. Să treci dincolo de limitele, de cadrul ce ţi-au fost impuse prin naştere, să nu rămâi sclavul percepţiei senzoriale şi empirice, să încerci să le depăşeşti Aşa au apărut geometria neeuclidiană, care sfidează percepţia senzorială a spaţiului; fizica relativistă, care transgresează percepţia empirică a timpului, energiei şi mişcării; conştientizarea limitelor limbajului uman, inadecvat situaţiilor în care nu mai există o diferenţa clară între subiect şi obiect şi dincolo de care urmează tăcerea sau compromisul de toate felurile; logicile neclasice, care încalcă una sau mai multe din cele trei principii ale logicii aristotelice identitate, necontradicţie, terţ exclus; imaginarea unui calcul care depăşeşte frontiera Turing dată de ideea obişnuită, elementară de calcul etc.
Transcendenţa este atât la destinaţie cât şi la origini. Distincţia kantiană dintre transcendent (dincolo de posibilităţile cunoaşterii umane)şi transcendental (relativ la achiziţii ale cognitivului uman care preced orice experienţă; cunoaşterea apriorică). Transcendenţa matematică se referă, în acord cu Euler, la operaţii care nu se pot realiza prin repetarea de un număr finit de ori a unor operaţii elementare, aplicate numerelor intregi şi unei variabile x. De aici, nu-i decât un pas până la distincţiile profan-sacru, imanent-transcendent. În aceeaşi ordine de idei, se poate discuta despe transcendenţa în muzică, în viziunea fenomenologiei sunetului, preconizate de Sergiu Celibidache.
Desigur, nu sunt acestea singurele nevoi umane. Dar sunt dintre cele mai importante şi dintre cele mai neglijate. Trăim acum un moment al unui nou început. Voi, oameni ai şcolii şi ai universităţii, voi elevi şi studenţi, voi părinţi ai elevilor şi studenţilor, voi oameni de cultură, intelectuali, ce ar fi să valorificăm a doua nevoie evocată mai sus şi să ne împrospătăm ?
Deşi ceva mai veche, această emisiune revelatoare prezintă încă actualitatea românească și nu numai. Haideţi să ascultăm cu atenţie! Sunt mulţi cei care gândesc exact ca îndrăgitul actor Mihai Gruia Sandu, profesor universitar la UNATC, chiar dacă nu toţi sunt capabili să prezinte acelaşi discurs.
Haideţi să ne trezim, să gândim liber şi să acţionăm cu conştiinţă! Să învăţăm să ne selectăm informaţiile! Numai aşa vom reuşi să supravieţuim ca popor.
Globalizarea este actualmente un termen destul de controversat care cel puţin în Dex are următoarea definiţie ambiguă: fenomen de transformare a lumii într-o unitate care se manifestă la scara întregului glob prin mijloace specifice.
Acest fenomen a fost denumit globalizare, un termen care ascunde mai multe decât lasă să se înţeleagă. Pe măsură ce domeniul activităţilor umane se extinde dincolo de reglementările statului-naţiune, legalitatea şi regulile au devenit prea strâmte. Noii jucători au fost nevoiți să facă faţă provocării iscate de guvernarea de tip monopol; au apărut corporaţiile multinaţionale, pieţele financiare globale, organizaţiile non-guvernamentale, dar şi organizaţii criminale şi reţele teroriste internaţionale.
Bazându-ne pe inteligenţa cititorilor şi următorilor site-ului nostru care vor şti să facă diferenţa între Nouă Ordină Mondială şi adevărată faţă a globalizării, vă prezentăm următorul documentar explicativ:
Povestea cristalelor este una foarte amplă şi mulţi au încercat să o scrie. Legendele şi folclorul ne trimit înapoi la începuturile umanității când se credea că forţele vehiculate de cristale fixează câmpul subtil al Pământului astfel încât sufletele fiinţelor umane se puteau încarna.
Asemenea oricărui aspect al materiei, cristalele sunt compuse din particule foarte mici, numite atomii. Aceste elemente care compun planul fizic sunt compuse la rândul lor din particule şi mai mici: protonii şi electronii. Dacă examinăm foarte atent aceste unităţi fundamentale, descoperim că ele nu sunt materie, ci vibraţii subtile, fiecare dintre ele fiind racordată la energia macrocosmică. Întreaga lume fizică a fost creată datorită diferitelor variaţiuni şi combinări între atomi; modul în care atomii se unesc cu alţi atomi determină tipul moleculelor care se vor forma şi substanţele ce vor rezulta. În cazul formării structurilor cristaline (de exemplu cuarţul transparent) atomii se aranjează într-o perfectă armonie şi unitate — de parcă şi-ar fi dat mâinile şi s-ar fi aranjat de la sine într-un puzzle. Această integritate se manifestă şi la nivel molecular în măsura în care toate moleculele vibrează pe aceeaşi frecvenţă. Această microstructură sau reţea, determină proprietăţile fizice ale cristalului: forma exterioară, duritatea, dispunerea planurilor, tipul de fracturare, greutatea specifică şi proprietăţile sale optice.
Lumea cristalelor e compusă din şapte familii. Fiecare familie are propria sa structură geometrică, similaritate moleculară şi „descendenţa” de cristale formate pe baza reţelei geometrice comune. Cristalele individuale prezintă aceeaşi structură pe care o regăsim la nivel molecular sau în desenul geometric cosmic. Fiecare sistem cristalin are propria axa imaginară de rotaţie şi propriul unghi de intersecţie cu axa. Lungimile axelor şi unghiurile dintre ele definesc forma cristalului. Cele şapte specii întâlnite în lumea cristalelor sunt: sistemul izometric (cubic, precum fluoritul), tetragonal (cu patru fete, asemenea vulfenitului), hexagonal (cu şase fețe, smaraldul), trigonal (cu trei fețe, turmalinul), ortorombic (cu formă rombică, topazul), monoclinic (cu o singură înclinaţie, azuritul) şi triclinic (cu trei înclinaţii, turcoazul). Aceste şapte categorii cristaline primare sunt prototipuri naturale la nivelul întregului Univers, care se manifestă în planul terestru prin intermediul lumii cristalelor.
Modul ordonat în care atomii se aranjează în cadrul unei structuri cristaline oarecare este factorul care face ca aceste forme materiale să fie întregi şi complete în ele însele. Fiecare unitate individuală de energie se racordează la energia macrocosmică şi se uneşte apoi armonios cu atomii vecini de acelaşi fel pentru a crea o formă de materie deosebit de pură. Această manifestare fizică de unitate vibrează la unison cu armonia cosmică care a creat-o. Pe parcursul acestui proces pot fi văzute forme perfecte, culori strălucitoare şi irizaţii puternice de lumină. Prin intermediul porţiunii de la vârf, cristalul pune în legătură şi racordează fiecare moleculă, atom, proton, neutron şi electron la sursa universală de energie infinită. Cristalele au capacitatea de a primi, conţine, proiecta, emana, reflecta şi refracta lumina, cea mai înaltă formă de energie cunoscută în universul fizic.
Când cristalele, asemenea oricărui lucru ce aparţine lumii materiale, sunt cercetate în profunzimea structurii lor, devine evident faptul că toate manifestările fizice reprezintă vibraţiile în diverse game de frecvenţa ale uneia şi aceleiaşi esenţe primare. Când mintea umană îşi lărgeşte orizontul, înglobând astfel realitatea, limitările minţii sunt depăşite şi porţile în spatele cărora se ascund dimensiunile superioare ale existenţei se deschid larg. Cristalele ne pot ajută în acest proces de trezire, arătându-ne şi învăţându-ne cum să ne racordăm la această esenţă care creează şi conţine Universul că întreg.
De-a lungul timpului, omenirea a utilizat puterea cristalelor şi a pietrelor în scopuri diferite. Cele mai vechi legende despre cristalele magice ne duc la Atlantida. Se presupune că oamenii acestei rase avansate foloseau cristalele pentru a canaliza şi utiliza energia macrocosmică. Se prea poate ca această civilizaţie legendară, posesoare a unei ştiinţe avansate, să fi folosit cristalele pentru a produce raze de lumină de care se serveau în scopul comunicării telepatice cu propriii strămoşi. De asemenea, ei foloseau puterea cristalelor în diferite scopuri practice. Legenda spune că, înainte ca Atlantida să fie distrusă, înţelepţii au dorit să păstreze cunoştinţele moştenite. Ele nu au fost scrise în cărţi de teamă că nu vor supravieţui cataclismelor. În înţelepciunea lor, bătrânii Atlantidei au încărcat anumite cristale cu informaţii şi le-au reintrodus în pământ, având convingerea că ele vor fi redescoperite în momentul în care omenirea va fi pregătită să primească înţelepciunea înmagazinată în ele.
Cristalele apar şi în Biblie
De-a lungul timpului, cunoaşterea puterii şi a potenţialului energetic al cristalului a fost folosită cu scopuri josnice. Multe din informaţiile valoroase au fost pierdute astfel, dar unele au rămas şi transpar în diferite culturi şi civilizaţii de-a lungul istoriei. În Biblie (Exodul) se menţionează faptul că placa pentru piept a unei armuri, confecţionată din 12 pietre preţioase, combinate şi dispuse pe 4 rânduri, i-a dat lui Aaron puterea lui Dumnezeu. Deşi nu se cunosc pietrele preţioase folosite, se presupune că ele i-au conferit incredibile puteri spirituale.
Alte utilizări ale cristalelor în istorie
Regii din străvechea Indie erau sfătuiţi să adune pietrele preţioase pentru a se proteja împotriva răului. Scrierile vechi de astrologie, redactate în sanskrită şi datând din aproximativ anul 400 î.Ch., fac o serie de observaţii detaliate despre originea şi puterea pietrelor. În acele timpuri, astrologii îi sfătuiau pe oameni să se protejeze de ghinion purtând diferite pietre pentru a contracara efectele influenţelor planetare negative.
În practica medicală a multor culturi străvechi se regăseşte portul amuletelor şi talismanelor în jurul gâtului. Se foloseau diferite pietre – în funcţie de boală – pentru a obţine efectul tămăduitor dorit.
În Roma antică se credea că obiectele externe (de exemplu pietrele) influenţau direct corpul. Relatări cuprinse în scrieri romane şi greceşti timpurii indică faptul că pietrele erau folosite ca talismane pentru sănătate, pentru apărare şi pentru dobândirea unor virtuţi.
De-a lungul istoriei, bijuteriile şi pietrele preţioase au fost asociate adesea cu sângele regal şi au fost purtate, cu eleganță, în coroane, au fost încrustate în tronuri sau folosite ca decoraţii. Mulţi regi au fost îngropaţi împreună cu imense colecţii de bijuterii şi pietre. Bogăţia tezaurului descoperit în mormântul regelui Tut din Egipt a uimit întreagă lume.
Indienii americani şi mayasii foloseau şi ei cristalele pentru diagnosticarea şi tratamentul diferitelor boli. Cristalele mari de cuarţ erau folosite în ceremonii speciale de către strămoşii amerindienilor în calitate de cristale „clarvăzătoare” în care puteau fi observate evenimente trecute sau viitoare. Anumite triburi de indieni mexicani credeau că dacă în timpul vieţii omul săvârșește doar fapte bune, sufletul său va intra după moarte într-un cristal; dacă cineva ar fi avut norocul să găsească cristalul, acesta i-ar fi vorbit direct inimii, l-ar fi tămăduit şi i-ar fi îndeplinit chiar şi visele.
La ce sunt folosite în prezent cristalele?
Din cele mai vechi timpuri, diferite civilizaţii au utilizat forţă cristalelor. Ele au fost folosite într-o mare varietate de scopuri şi moduri. Azi, datorită dezvoltării rapide a tehnologiei, cristalele sunt folosite pentru a transmite şi amplifica energiile în multe feluri. Cristalele de rubin – naturale sau artificiale – sunt folosite în chirurgia microscopică bazată pe laser.
În fiecare an sunt extrase şi prelucrate mii de kilograme de cristale de cuarţ. Ele sunt folosite în dispozitivele ultrasonice, la ceasuri şi la cipurile de memorie ale computerelor, ca oscilator pentru controlul frecvenţei radio în echipamentele electronice, ca transmiţător de energie de la un sistem la altul sau chiar cu rol de condensatori pentru stocarea energiei.
La nivel ezoteric pietrele şi cristalele pot fi folosite în meditaţie pentru a dezvolta intuiţia şi pentru a facilita înţelegerea cunoştinţelor dobândite. În timpul somnului cristalele sau pietrele pot fi aşezate sub pernă pentru a inspira vise plăcute şi profetice. Ele pot fi utilizate în practica medicală cu scopul de a calma emoţiile foarte puternice, pentru a rezolva problemele mentale şi pentru a remedia diversele dezechilibre ale corpului, ele pot fi ţinute în timpul naşterii pentru a da putere femeii, pot fi folosite în ritualuri şi în ceremonii sau pot fi păstrate în preajma plantelor, animalelor sau a copiilor care au nevoie de echilibru şi de sănătate.
Potenţialul cristalelor nu va putea fi niciodată prezentat în întreagă lui amploare. El reprezintă una din principalele contribuţii ale noii ere şi poate fi utilizat – şi va fi utilizat – pentru o imensă varietate de scopuri. Aceste învăţături sunt destinate oricărui om şi pot fi puse în practică de orice persoană care se simte atrasă şi interesată de ele.
Trebuie să avem totuşi grijă cum folosim puterea cristalelor. Această cunoaştere este doar acum revelată umanităţii, după mii de ani. Orice abuz în folosirea cristalelor se va întoarce împotriva celui ce îl comite. Cristalele şi pietrele preţioase fac parte, în mare măsură, din procesul de transformare planetară ce are loc la ora actuală. Folosiţi-le deci în mod conştient şi benefic.
În secolul XX, știinţa a scos la iveală faptul că informaţia biologică este depozitată şi reprodusă sub forma ADN-ului. În același timp, organismele vii sunt afectate şi de o serie de mecanisme care influenţează felul în care se exprimă genele. Epigenetica studiază aceste mecanisme. Așa cum sustinea și Romulus Vulcănescu în Mitologie română, dacă mâine ar dispărea toți românii din acest spațiu carpato-danubiano-pontic, el (teritoriul) ar produce iarăși români după un timp. Epigenetica demonstrează că pe lângă codul genetic numit ADN, avem în noi și un cod al pământului.
Vă prezentăm o emisiune marca Adevăruri tulburătoare, cu Daniel Roxin și prof. Univ. Dr. Nicolae Leonăchescu, despre limba dacilor.
Este considerat a fi unul dintre cele mai rapide şi spectaculoase dansuri din lume şi în lista capodoperelor non-materiale ale culturii universale, a fost trecut la loc de cinste. În 2005, a fost inclus de UNESCO în patrimoniul cultural nemuritor al lumii. Ne încearcă desigur un puternic sentiment de mândrie… vorbim, da, de Dansul Căluşului, dans autentic românesc.
Originea şi istoria celui mai vechi dans popular românesc
Dansul Căluşului, aşa cum îl simt românii, este mai mult decât un dans… Este un ceremonial plin de spectacol, grandoare, ritm şi viaţă, poate cel mai reprezentativ şi vechi dans tradiţional de pe meleagurile româneşti. Este un act de creaţie românească exuberanţa şi sublimă, un ritual prin care sunt invocate vindecarea şi protecţia, un mesaj cu substrat arhaic pe care românii îl transmit de veacuri…
Originea Dansului Căluşului este străveche. Se crede că Dansul Căluşului îşi are rădăcinile în ritualurile precreştine de fertilitate şi că aduce fericire, noroc şi sănătate în satele în care este practicat. Dansul Căluşului datează din perioada precreştină, spun etnografii, iar existenţa să în formă actuală este relaţionată cu străvechiul cult al Soarelui. Totodată, etimologia acestui dans face referire la căluş, obiect care astupă gură, obligând astfel la tăcere şi la păstrarea secretului magic. În plus, culorile din care este alcătuit steagul căluşarilor: alb şi roşu (culori încărcate de sacralitate în viziunea dacilor) fac trimiteri la vechile ritualuri zamolxiene.
Dansul Căluşarilor este un dans atemporal, desprins parcă din mentalitatea şi felul de-a fi şi de-a simţi al poporului român. Se interpretează la împrejurări deosebite, de sărbătoarea Rusaliilor, sărbătoare cu semnificaţii speciale în tradiţia populară românească. Prin urmare, în săptămâna de dinaintea Rusaliilor, Căluşarii colindă satele, încercând să alunge boală şi spiritele rele prin puterile magice cu care sunt investiţi în timpul dansului.
Dovezile etnografice arată că, în vremuri de demult, dansul căluşului era jucat în tinurile Moldovei şi ale Transilvaniei. Avea rol de catharsis şi o funcţie preponderent magică. Astăzi, dansul căluşului este practicat exclusiv în Muntenia şi Oltenia. Scopul sau actual este acela de a apară oamenii de efectele malefice ale Ielelor, de a proteja recoltele, animalele şi gospodăriile de rău, dar şi de a vindecă bolile trupului şi ale minţii.
Dansul Căluşului: Magia şi spectaculozitatea unui dans care a cucerit o lume întreagă.
”Dansul Căluşului” este un dans selectiv şi, spre deosebire de faimoasa hora românescă, la care pot lua parte toţi membrii unei comunităţi, în cadrul acestui dans ritualic participa doar “cei iniţiaţi” şi “aleşi” ( în număr de 9-11), înzestraţi fizic şi moral cu abilităţi deosebite. Trupa de Căluşari este formată exclusiv din persoane de sex masculine. În timpul unei ceremonii ritualice specifice, Căluşarii se leagă prin jurământ să respecte preceptele morale şi regulile cetei. Pentru a avea dreptul de a face parte din ceaţă, tinerii trebuie să stăpâneasă artă căluşului şi să se purifice în prealabil de rău. Doar astfel, prin respectarea riturilor de consacrare, puterea magică a dansului va avea efectul dorit asupra oamenilor.
Există de asemenea un căpitan al Căluşarilor –Vătaful – personaj investit cu sacralitate şi respectat pentru rolul şi influenţă pe care o are asupra celorlalţi Căluşari. Dintre toţi, este cel mai “iute de picior”, are un fond moral solid şi este cunoscător al tainelor căluşului “. În ansamblul unitar al grupului, o persoană care poartă masca – Mutul – un fel de personaj comic şi punitiv, joacă de asemenea un rol primordial. Ierarhia este respectată cu stricteţe în cadrul grupului, iar coeziunea care se menţine între căluşari de-a lungul zilelor de joc este una mistică. Căluşarii sunt investiţi cu puteri supranaturale, iar rolul lor major este acela de a proteja.
Dansul ritualic al căluşarilor se desfăşoară urmând tradiţia celor trei secvenţe ceremoniale: Ridicarea steagului, Jurământul, Spargerea Căluşului, persoanelor din exterior fiindu-le interzisă participarea. Dansul în sine este energic şi impozant, o manifestare supremă a forţei fizice şi psihice masculine, o revărsare pătimaşă şi învolburată de energie. Maleficul, cred căluşarii, poate fi alungat numai prin dans şi prin elemente adjuvante precum usturoiul şi pelinul… Însă acest dans nu se face oricum sau pur şi simplu, ci prin strigături tainice, sărituri impresionante în aer, bătăi simultane şi individuale pe cizma şi în pământ, prin lovirea zgomotoasă a călcâielor. Ritmul dansului este ameţitor, trăirile jocului sunt intense şi frenetice, strigăturile vin parcă dintr-o lume nepământeană şi arhaică. Dansul cere agilitate, forţă, rezistenţă fizică, dar şi pasiune pentru viaţă, iubire pentru oameni.
Desprinderea de pământ este esenţială în dansul pe care îl realizează căluşarii. Ea sugerează desprinderea de cele lumeşti şi de condiţia umană, dar şi dorul de zbor al romanului. Pe de altă parte, revenirea cu picioarele pe pământ sugerează reîntoarcerea la condiţia umană, într-o altfel de formă… mai bună, mai pură.. Şi costumele albe cu elemente multicolore, pintenii încălţămintei şi zurgălăii ataşaţi de pălării fac deliciul dansului ritualic. Dansul căluşului are valenţe pozitive şi este menit să grăbească căsătoria fetelor, să vindece bolile, să sporească fertilitatea, să stârpească sterilitatea, să apere de influenţele nefaste ale ielelor, să alunge Rusaliile. Da., drama ritualică a căluşarilor trebuie să se termine cu bine. Dansul Căluşului ÎNVINGE răul.
,,Muzica este o lege morală, ea dă suflet Universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereţii, viaţă şi veselie tuturor lucrurilor, ea este esenţa ordinii, înălţând sufletul către tot ce este bun, drept şi frumos.,, Platon
Muzica este energie. Fizica a demonstrat că materia însăşi este o formă de energie. Aşa şi muzica este o energie care are o lungime de undă şi o frecvenţă. În acest fel, aceasta interacţionează direct cu celelalte câmpuri energetice pe care le întâlneşte. Ne putem întreba, în cazul acesta, ce efecte poate avea muzica asupra omului şi diferitelor boli şi afecţiuni? Care sunt elementele care caracterizează muzică şi justifică efectele acesteia asupra organismului?
Orice tip de muzică are o influenţă diferită în funcţie de tipologie.
Caracteristicile singulare ale fiecărei melodii şi note muzicale
Fiecare melodie este compusă din cinci elemente: ritm, ton, linie melodică, armonie şi timbru.
Ritmul: – este cel mai puternic şi are efecte imediate: ritmul muzicii poate activa şi stimula corpul nostru făcând să crească activitatea cardiacă, temeperatura corporală sau dimpotrivă, le poate calma. Viaţa noastră are ritmuri diferite extrem de complexe care sunt rezultate din alternanţa de emoţii şi sentimente. Toate aceste stări sunt extrem de sensibile la muzică şi ritmul său. În momentul în care ascultaţi de pildă, sunet de tobe, puteţi să experimentaţi pe propria voastră piele şi inimă, puterea ritmului.
Tonul: – fiecare sunet are o frecvenţă specifică vibratională. Fiecare vibraţie are o influenţă aparte asupra psihicului şi fizicului nostru.
Linia melodică: – reprezintă combinaţia de ritm şi tonuri, combinaţie care face ca fiecare melodie în parte să exprime o anumită emoţie.
Armonia: – reprezintă produsul final ale difeitelor note şi instrumente. Rezultatul final poate fi armonios sau dizarmonios având asupra noastră influenţe diferite.
Timbrul: – este reprezentat preponderent de către vocea umană.
Efectele muzicii asupra omului (demonstrate ştiinţific)
Este ştiinţific verificat faptul că diferite tipuri de muzică pot avea efecte variate asupra minţii şi asupra psihicului. Dar influenţa lor nu se limitează numai la aspecte psihologice, deoarece ştim bine că stările psihice influenţează funcţionalitatea corpului nostru. Există o relaţie directă între muzică, inimă şi sistemul circulator: muzica este un “pace-maker” natural; în funcţie de viteza melodiei, inima se adaptează mărind sau micşorându-şi pulsaţiile. Această corelaţie prezentă la nivelul inimii poate fi extinsă la temperatura corporală; muzica relaxantă favorizează scăderea temperaturii corpului, în timp ce muzica compulsivă favorizează creşterea acesteia. În plus a fost verificată o influenţă directă a unor genuri muzicale asupra undelor cerebrale ce favorizează armonizarea dintre minte şi corp. La locurile de muncă s-a demonstrat că muzica reduce nievlurile de stres şi tensiune. Există tipuri specifice de muzică potrivite pentru a fi difuzate în medii variate precum: spitale, centre comerciale sau fabrici. Uneori, sub influenţa unui anumit tip de muzică au fost observate chiar creşteri ale productivităţii.
Efectul muzicii relaxante, de meditaţie
Muzica de meditaţie este în măsură să stimuleze sistemul imunitar favorizând producţia de limfocite. Aceasta poate modifica răspunsul hormonal la stres prin producţia de endorfine. O serie de cercetări conduse în departamentele de terapie intesivă au demonstrat că muzica clasică ascultată timp de junmatate de oră, produce acelaşi efect ca şi un sedativ. Şi mai semnificativ este faptul că aceste rezultate au fost obţinute pe pacienţi în stare de inconştienţă. Muzica relaxantă favortizeaza forţă musculară şi elasticitatea muşchilor. Tensiunea musculară scade, eliberând presiunea exercitată pe articulaţii. De asmenea, muzica poate influenţă pofta nostră de mâncare: dacă doriţi să mâncaţi mai puţin, este sufiecint ca în timpul prânzului să ascultaţi muzică clasică. Efectul contrar este dat de o muzică cu ritm alert. În concluzie, puterea muzicii ne poate aduce într-o stare de linişte interioară, poate trezi voinţa şi entuziasmul din noi, poate stimula focusul şi concentrarea şi poate îmbunătăţi funcţiile intelectuale şi creative, ajutându-ne să intrăm în stări de meditaţie profundă. Muzicoterapia în sine este un instrument puternic, dar poate deveni şi mai eficient dacă îl introducem într-o viziune mai amplă. O alimentaţie sănătoasă, o activitate motorie moderată, asociate cu practici de meditaţie, pot avea o influenţă puternică şi curativă asupra bolilor dar în acelaşi timp pot aduce schimbări benefice evidente în rutina cotidianului, diminuand stări precum îngrijorare, tristeţe şi suferinţă.
Se pare că scopul principal al ştiinţei este acela de a explora necunoscutul. Cu toate acestea, cel puţin în prezent, ştim mai puţine lucruri despre planeta pe care locuim decât despre stele şi galaxii. Cel mai mare mister se află chiar aici, sub picioarele noastre, spunea Walter Reisch.
Următoarea prezentare este realizată de către renumitul şi îndrăgitul om de ştiinţă dr. Michio Kaku, profesor de fizică, teoretician în cadrul City University din New York, specialist în fizica cuantică – Teoria Stringurilor. Explicată pe înţelesul tuturor, fizica pare a avea o legătură extrem de puternică cu întreaga lume înconjurătoare.
