Scopul acestui articol nu este să te informeze dacă eşti sau nu ipocrit; ci pentru a-ţi spune ce gen de ipocrit eşti sau de care nu eşti. Dacă faci parte din homo sapiens atunci, fără îndoială, ipocrizia se numără printre virtuţile tale.
Ce este un ipocrit? Dex-ul ne spune că ipocrit este acea persoană care se arată altfel de cum este, duplicitară. Adică o persoană care una spune şi altă face. Sună familiar?… De cealaltă parte a baricadei, sinceritatea este o virtute nu întotdeauna folositoare, este un lux, un artificiu… o imposibilitate uneori.
Chiar şi principiile general acceptate de umanitate suferă de ipocrizie. Adevărul. Toţi spunem că vrem adevărul. Eronat. Vrem adevărul care ne face fericiţi, vrem adevărul care ne protejează orgoliul, vrem adevărul care ne confirmă deja alegerile făcute.
Este aproape imposibil să deţinem adevărul întrucât modul în care noi interacţionăm cu lumea este unul care suferă de numeroase filtre şi erori cognitive.
De cele mai multe ori, ne formăm o opinie despre lume, pe baza unor mecanisme emoţionale, influenţe sociale şi reminiscenţe din anii devenirii noastre, iar apoi, selectăm din mediu acele informaţii care vin să ne confirme părerile deja formate.
Practic, se poate argumenta orice, găseşti informaţie pentru orice punct de vedere, pro sau contra. Punctul tău de vedere deja existent te va determina să vezi şi să admiţi doar informaţiile ce vin să îţi susţină ideile.
Foarte greu un om îşi schimbă o idee şi de obicei schimbarea vine în urmă unei suferinţe, a unei dureri suficient de intense că să îl determine să se îndoiască de sine însuşi şi să îşi reevalueze credinţele.
A spune tot timpul ceea ce crezi nu este, de asemenea, nicidecum o calitate, aşa cum unii declară cu emfază camuflată în modestie despre ei înşişi, considerând că este o virtute.
Contextele cer să te adaptezi, interacţiunea umană presupune o artă de a spune cât şi când şi cui trebuie.
Revenind la ipocrizie, în principiu omul îşi doreşte ca acţiunile şi gândurile sale să fie congruente, adică ipocrizia să fie egală cu zero. Cum însă omul este populat de diverse eu-ri, se întâmplă să fie o mare diferenţa uneori între principii, valori şi acţiuni.
Ipocrizia creează anxietate, tensiune în individ. Pentru că el cu sine însuşi este conştient, de cele mai multe ori, de această discrepanţa. Ipocritul autentic este cel care nu îşi mai percepe propria păcăleală, este acela care minte cu sinceritate.
Aceasta se poate întâmplă când o minciună este suficient de des repetată. Există un experiment faimos în psihologie în care unor indivizi li s-au implantat amintiri false, cu ajutorul familiei şi cunoscuţilor.
Acceptată ezitant la început, în scurt timp amintirea falsă a ajuns să fie atât de bine integrată în individ încât acesta adaugă de la sine detalii foarte concrete, fiind convins că aşa a fost în realitate. Voilà, fascinaţia minţii umane!
Cu siguranţă cunoşti pe cineva care este atât de bun mitoman(a) încât aproape că uiţi că minte. Acela este un individ care crede cu sinceritate în propriile minciuni – aceştia sunt cei mai periculoşi parteneri, întrucât ei înşişi nu mai discern minciuna de realitate.
Atunci când suntem singuri avem şanse să fim sinceri. Odată cu apariţia altcuiva, ipocrizia apare şi ea. Există multe ipocrizii acceptate: politeţea, democraţia, egalitatea, libertatea, liberul arbitru, jurămintele căsătoriei de iubire veşnică.
Ipocrizia este în final lubrifiantul societăţii, este o prejudecată cu aură de sfinţenie. Avem nevoie să ne minţim unii pe alţii aşa cum avem nevoie să ne păcălim şi pe noi înşine din când în când. Realismul absolut aduce cinism şi izolare.
Ca urmare, cea mai bună modalitate de a reuşi în viaţă este să acţionezi conform sfaturilor pe care le dai celorlalţi (confirm că aşa este!).
În general omul are două motive pentru a realiza o acţiune: un motiv care sună bine, şi unul real. Relaţiile de dragoste de exemplu sau relaţiile de cuplu (întrucât nu sunt sinonime întotdeauna, cuplul cu iubirea), presupun un grad mai mic sau mai mare de ipocrizie.
Motivaţiile pentru care iubim sau alegem să fim într-o relaţie cu cineva sunt de multe ori în alte zone decât cele care ţin de “un nu ştiu ce şi un nu ştiu cum”, de o motivaţie transcendentă sau magică.
Rămânem pentru că nu vrem să fim singuri, rămânem pentru că vrem să fim iubiţi chiar dacă nu iubim, rămânem pentru că ne place controlul, siguranţa sau confortul de oricare ar fi el, financiar, emoţional sau senzorial.
Ce determină apariţia ipocriziei? Incapacitatea de a trăi la înălţimea idealurilor sau principiilor pe care le mărturisim ca fiind ale noastre. Soluţia? Adaptarea lor, renunţarea la a întreţine o sumă de păreri false despre lume şi despre sine, care chiar dacă “dau” bine, nu au nici o valore reală pentru fericirea ta, ci dimpotrivă, te încurcă.
Cunoaşterea de sine, a ceea ce cauţi cu adevărat, care îţi sunt nevoile reale, ce îţi aduce bucurie în mod constant îţi aduce integrare şi vindecare. Divergenţa dintre principii şi acţiuni provoacă disonanţă cognitivă, un fenomen foarte des întâlnit în societate. Disonanţa cognitivă apare atunci când întreţii păreri contradictorii în acelaşi timp.
Am văzut asta la mulţi clienţi, prieteni, cunoscuţi. Diferenţa dintre ceea ce “este bine şi frumos” şi ceea ce mie îmi face bine şi este frumos pentru mine.
Exemplu: “trebuie să îţi iubeşti părinţii”, “trebuie să crezi în Dumnezeu”, “trebuie să ierţi” , “trebuie să rămânem împreună din cauza copiilor”, trebuie, trebuie, trebuie. Orice “trebuie” are potenţial uzurpator pentru echilibrul tău.
Uneori, actele părinţilor sau ale partenerilor sunt de neiertat. Uneori, mama nu ţi-a fost mamă ci călău. Uneori credinţele noastre sunt un eşafodaj de iluzii sociale. Uneori dragostea e capabilă de lucruri oribile. Şi de cele mai multe ori, majoritatea oamenilor nu trăiesc la înălţimea principiilor sau sfaturilor pe care le dau.
Conflictul dintre acest “trebuie” şi ceea ce de fapt te face fericit, creează conflicte şi anxietate. Iar un om în conflict cu el însuşi este un om blocat, ale cărui resurse sunt epuizate în această incapacitate de a se iubi pe sine, aşa ipocrit şi disonant cum se simte.
Tu ai nevoie de congruență între acţiuni şi gânduri. De aici vine armonia, iubirea şi respectul de sine.
Poate e timpul să îţi reevaluezi credinţele şi valorile, poate e timpul să faci ordine în principii desuete şi împrumutate. Şi cu siguranţă, e timpul să te reinventezi, să arunci din sapetele conştiinţei tale tot ceea ce experienţa ţi-a arătat că este închipuire.
Sursa: http://www.artdevivre.ro/arta-de-a-fi-un-ipocrit-armonios/
