Arta vindecării unor boli cu ajutorul plantelor are în ţara noastră o veche şi bogată tradiţie, fapt care este de altfel confirmat şi de rezultatele unor cercetări arheologice recente care au scos la iveală nu numai unele forme medicamentoase (exemplu: colire, sub formă de pastă descoperite la Alba Iulia), dar şi unele vase în care se preparau (infuzoare, pâlnii de pământ ars, strecurători etc.).
Strămoşii noştri geto-dacii, erau mari cunoscători ai buruienilor de leac şi faima acestui talent al lor a adus menţionarea în unele glosare botanice, pe lăngă denumirile greceşti şi latineşti şi pe cele dacice. În această privinţă, ştiinţa botanică medicală a fost ridicată pe aceeaşi treaptă cu cea a grecilor şi romanilor.
Herodot (484-425 i.e.n.) părintele istoriei, într-una din cărţile sale (Istorii în 9 cărţi) prezentând expediţia la Dunăre a lui Darius – marele rege al perşilor – ce a avut loc în anul 514 i.e.n., caracterizează astfel pe strămoşii noştri geto-dacii ca fiind: „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. El completează fizionomia spirituală a geto-dacilor cu precizarea „că ei aveau cunoştinţe despre întrebuinţarea plantelor medicinale şi ştiau să îngrijească bolnavii”. Se menţionează astfel că geto-dacii „aveau obiceiul de a folosi fumigaţii de cânepă pentru calmarea durerilor şi producerea somnului”.
De altfel şi Platon (421-347 i.e.n.) îl socotea pe Zamolxis (sec. VIII-VII i.e.n.) primul rege-zeu, getic şi renovatorul credinţei dacilor, ca un „zeu Iatros vindecător superior medicilor şi medicinei greceşti”, dovadă elocventă a nivelului ridicat al cunoştinţelor medicale ale geto-dacilor cu sute de ani înaintea erei noastre.
Se poate spune deci, că strămoşii noştri geto-dacii au fost un popor înzestrat cu mari calităţi şi de aceea preţuit de vecinii lor. Între altele era admirată ştiinţă lor medicală, exercitată de „tagma sihaştrilor-cărturari, numiţi ctisti sau polistai”.